Până
să mă stabilesc în Dobrogea, în 1988, trebuie să mărturisesc că, deşi eram
întru câtva pasionat de istorie, habar n-aveam de 14 noiembrie! Istoria
făcută în şcoală nu pomenea nimic de această zi, iar lecturile mele
întâmplătoare nu mă conduseseră la ea. Apoi, când am descoperit această dată,
fără a-i fi pătruns însă nici pe departe întreaga semnificaţie, considerând-o
doar o zi de importanţă locală, adică un soi de „mai cu moţ” al tulcenilor în
raport de constănţeni, m-am întrebat de ce nu este ea sărbătorită nici măcar
la Tulcea? Mai ales că până după război ştiam că se sărbătorise, şi chiar şi
după revoluţia din decembrie unele instituţii locale desfăşurau activităţi
specifice cu această ocazie. Din fericire, la
Tulcea, astăzi ea se serbează.
Cine va tasta 14
noiembrie pe internet şi va parcurge cu speranţă şi răbdare primele 20 de
pagini, va constata că această zi este sărbătoarea luptei împotriva
diabetului, mai este zi de sărbătorire a bisericii oprimate, lăsatul
secului,că a fost şi ziua filmului maghiar, în organizarea Ministerului
Culturii şi Cultelor din România, că este orice, numai marea sărbătoare
românească – NU! Doar un interviu luat domnului profesor doctor Stoica Lascu
(fac. Istorie, Universitatea „Ovidius”, Constanţa) vorbeşte despre importanţa
acestei zile, dar este, prin unicitate, surprinzător!
Ne-am hotărât să
prezentăm evenimentele din mai multe motive. În primul rând din obidă, pentru
că am simţit nevoia să o spunem public; apoi, în al doilea rând, pentru că am
crezut că este necesar ca aceste lucruri frumoase să fie strânse la un loc
fiind nu un demers ştiinţific, ci unul gazetăresc, de popularizare; în al
treilea rând, pentru a putea dormi liniştiţi, cu sentimentul unei datorii
împlinite, de a fi restituit publicului ceea ce noi considerăm a fi o
adevărată comoară, anume senificaţia unui moment istoric; în al patrulea
rând, pentru a afirma că mai sunt oameni pentru care astfel de lucruri
contează; în al cincilea rând, din recunoştinţă pentru cei care au făcut ceea
ce au făcut, pentru ca noi, astăzi, să avem ce sărbători, şi din respect
profund pentru modul în care ei, fără să ne cunoască, au ales să-şi facă
datoria faţă de noi ; în al şaselea rând, din dragoste şi pioşenie pentru cei
care şi-au dat viaţa pentru asta; şi, în al şaptelea rând, din bucuria de a
nu ne simţi singuri astăzi, avându-vă alături pe dumneavoastră!
Nu, nici pe departe nu
era aşa! Pe vremea când credeam că 14 Noiembrie are o importanţă locală, mă
înşelam. Acum ştiu, sunt convins, că este una dintre cele mai mari sărbători
ale statului român, una dintre cele trei mari : 24 ianuarie, 14 noiembrie şi
1 decembrie, cel puţin egală ca importanţă cu celelalte două. Acum sunt
convins că, dacă acest 14 noiembrie nu ar fi existat, era perfect posibil ca,
pe parcursul istoriei, 24 ianuarie să devină un bun prilej de nostalgie, iar
1 decembrie să nu mai existe deloc. Căci ziua aceasta marchează admiterea României
în concertul european ca stat egal celorlalte state, dar însărcinat cu o
misiune continentală specifică; ea exprimă asumarea de către Europa a existenţei
noului stat român ca pe o necesitate proprie. Alipirea Dobrogei la România (
desigur, în temeiul unor drepturi istorice, dar care nu dădeau Europa afară
din casă – iertată fie-mi exprimarea aceasta!) s-a luat în calcul şi s-a
admis de marile puteri europene, instituindu-se prin prevederile Tratatului
de pace de la Berlin din 1878, căci existenţa unui stat, altul decât Rusia,
prea puternică şi Turcia, prea slabă, le
era lor absolut necesară aici, în jurul gurilor Dunării, pentru servirea
propriilor interese de stat şi menţinerea păcii. Încă din
1855, de la Conferinţa de la Viena, instituirea unui regim de neutralitate a
principatelor, care să aibă o armată comună, era astfel văzută în Europa : „ Dacă Congresul de la Viena va
isbuti, pe cât sperăm, a deslega pentru răsărit această problemă care pentru
apus au ţinut aproape 300 de ani de războaie, acesta va fi unul dintre cele
mai frumoase triumfuri ale diplomaţiei şi una dintre cele mai mari dovezi de
biruinţă a civilizaţiei moderne”!(Saint-Marc Girardin, Debat,
15 martie 1855). Memorandumul privind Principatele Române, anexat
Protocolului Conferinţei de la Viena din 1855, prevedea următoarele : „Potrivit textului notelor de la
Viena şi interpretării ce li s-a dat de comun acord, opinia celor trei
cabinete aliate a vizat nu numai sustragerea Principatelor de sub influenţa
care s-a exercitat în exclusivitate asupra lor, ci şi constituirea unui fel
de barieră naturală care să nu poată fi încălcată în viitor şi să ameninţe în
acest fel Imperiul Otoman în chiar punctele lui vitale. Printre
posibilităţile existente, menite a asigura Moldovei şi Valahiei o stabilitate
şi o forţă suficiente, ni se pare că cea dintâi trebuie să fie unirea celor
două principate într-un singur stat.” Armata comună a
principatelor ar fi avut următorul rost : „Nu ca să se lupte împotriva unor vecini puternici, dar
ca să conteste încălcarea privilegiilor lor, printr-o apărare de câteva zile
măcar, şi pentru ca să asigure buna rânduială dinlăuntrul ţării.” Dar
gurile Dunării, care nu mai puteau fi păzite de Imperiul Otoman şi nici
lăsate Imperiului Rus, în scopul unui regim internaţional de navigaţie liber
între Occident şi Orient, nu puteau fi asigurate nici de o Românie fără
teritoriu adiacent lor. Or, cum Rusia (care, învingătoare în război, era prea
puternică pentru a putea fi refuzată) cerea ferm în 1878 reîncorporarea
sudului Basarabiei, adică a Cahulului, Ismailului şi Bolgradului, singurul
uscat limitrof Deltei Dunării rămânea Dobrogea, şi ea trebuia alipită noului
paznic ( considerat apt pentru această misiune, prin bărbăţia şi determinarea
dovedite pe câmpul de luptă) al interesului general european. Aşa s-a ajuns
la acest binecuvântat 14 Noiembrie 1878, când Carol I s-a adresat trupelor
române neîntâmplător cu aceste cuvinte :
„OSTASI,
Marile puteri
europene, prin tratatul din Berlin, au unit cu România Dobrogea , posesiunea
vechilor Domni Români. Astăzi voi puneţi piciorul pe acest pământ care
redevine ţară românească.
Voi nu intraţi în
Dobrogea ca cuceritori, ci intraţi ca amici, ca fraţi ai unor locuitori cari
de astăzi sunt concetăţenii voştri.
Ostaşi! In noua
Românie voi veţi găsi o populaţie , în cea mai mare parte română! Dar veţi
găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind
membri ai statului român, au drept deopotrivă la protecţiunea, la
iubirea voastră.
Între aceştia veţi
afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se
deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta.
Fiţi în mijlocul
noilor voştri concetăţeni ceea ce aţi fost până acum şi în timp de pace ca şi
pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vă recunoașşe astăzi Europa
întreagă, adică model de bravură şi de disciplină, apărătorii drepturilor
României şi înainte-mergători ai legalităţii şi ai civilizaţiunii europene.
Cale bună dar,
soldaţilor români, şi Dumnezeu să vă protege!
Cugetările mele cele
mai afectuoase sunt nedespărţite de voi!
Să trăiască România!
Brăila, 14 Noiembrie
1878.
C A R O L”
In istoria noastră aşa
a fost : a fost greu să fim români!
Acest ordin de zi al
lui Carol I încheia în glorie secole întregi de umilinţă, în care românii,
oriunde s-ar fi aflat, au cunoscut oprimarea. Dacă la sfârşitul primului
mileniu creştin, după perioada marilor migraţii, ei sunt identificaţi de
arheologi cu modificări genetice cauzate de modul de viaţă îndelungat de
bejenie, cu dinţii deveniţi abrazivi din cauza tipului de hrană specific –
rădăcini şi scoarţă de copac, după momentele glorioase cunoscute ale luptei
pentru neatârnare, contra maghiarilor, a leşilor, a tătarilor, dar, mai ales,
a turcilor, iată câteva ştiri despre ei pe care istoria din manualele şcolare
nu ni le pomeneşte :”(...) armata tătărească este o
armată imensă, ia aminte, voievoade, şi trebuie, deci să iei toate măsurile
spre a nu-i lipsi nuimic.(Tătarii, n.n.) este ştiut că mănâncă carne de cal
şi carne de om(!).” Aşa sună un
fragment din scrisoarea-poruncă a sultanului Soliman Magnificul adresată pe
la începutul anului 1552 voievodului Moldovei Ştefan Rareş, scrisoare prin
care îl însărcina pe acesta să pregătească proviziile necesare armatei
tătăreşti care urma să-i traverseze ţara spre Ardeal. În consecinţă,
domnitorul moldovean este sfătuit de Soliman Magnificul ca, înaintea sosirii
trupelor tătare, să ducă ”în locuri sigure şi inaccesibile” populaţia şi
vitele din satele aflate pe traseul acestora.
După jumătatea
secolului XVII, când Apusul precursorilor Iluminismului îşi pregătea
înfăptuirea enciclopediile, Evlia Celebi, un nu mai puţin iluminat călător
turc, dar iluminat în sensul pe care putea să îl cuprindă pe atunci, la
Porţile Orientului, cuvântul acesta, referindu-se la o expediţie militară
turcă în Tările Române din anul 1657, menţionează: ”Tinându-se sfat, toţi au încălecat
pe caii lor buni şi apoi, omorând pe malul râului Scânteia pe toţi
prizonierii ce-i luaseră mai înainte, au rămas singuri. În ziua aceea,
mergând năvalnic, am parcurs o distanţă de treizeci de ore şi am ajuns până
seara în oraşul Scânteia. Au fost incendiate numaidecât 300 de case,
capturându-se multe prăzi şi mulţi robi. De acolo am năvălit spre apus si
incendiind si orasul Vaslui, am luat multe prăzi. Am sosit apoi în orasul
Bârlad, ruinându-l si pe acesta, am ajuns în orasul Tecuci. Populatia de aici
venind în întâmpinarea noastră cu daruri, orasul lor nu a fost incendiat.
Plecând de aici, am ajuns în marele menzil Focsani... este un oras mare, iar
raiaua si hatmanii săi iesind în întâmpinarea noastră, au adus daruri
numeroase. Orasul lor nu a fost devastat. A doua zi am trecut cu caii râul
Focsani si am intrat în Tara Românească. Am sosit în marele oras Râmnic, care
a fost incendiat, căci raialele plecaseră în tabăra lui Mihnea. Nu s-au găsit
nici prăzi, nici robi. Plecând de aici, chiar în ziua aceia, am mers prin
munţi acoperiţi cu pădure şi, capturând 8000 de robi aleşi, am ajuns în
oraşul Buzău. Era foarte înfloritor. A doua zi oraşul a fost incendiat; de
frica incendiului, locuitorii nu şi-au părăsit casele, iar cei care au ieşit
au fost luaţi robi. Plecând de acolo spre apus, am ajuns
în oraşul Gherghiţa. De dimineaţă, împresurând acest oraş, am luat 7 000 de
robi, înainte ca ei să iasă din casele lor. Au fost capturate atâtea prăzi,
încât toţi ne-am îmbogăţit. Nu am dat foc acestui oraş. Plecând în grabă în
noaptea aceia, am asediat Târgovişte, marele centru comercial al Ţării
Româneşti. Dimineaţă, când am trecut la atac zicând Alah! Alah!, n-a ieşit
nimeni înaintea noastră, căci bărbaţii de aici, fiind plecaţi în tabăra lui
Mihnea, nu mai rămăseseră decât 23 000 de femei şi copii. De aici am luat numeroşi robi şi multe avuţii şi tezaure din biserici. În
acel loc, Gazî-Batîr a fost lăsat în urmă cu bogăţiile şi tezaurele, împreună
cu 10 000 de voinici, şi, astfel, armata islamică a fost uşurată. De acolo am
mers în grabă, spre miazăzi... şi am ajuns în zorii zilei la renumitul oraş
Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, asediind acest târg. De dimineaţă, când
oastea tătară a pornit la atac, toate femeile, toţi bărbaţii şi toate fetele
au ieşit pe străzi cu veşmintele de noapte, ţipând şi văitându-se; mulţi
dintre ei au fost luaţi robi. Au mai fost capturate atât de multe lucruri,
avuţii şi tezaure, încât nu se poate descrie. Au fost luate numaidecât 26 000
de robi aleşi şi 600 de care cu diferite lucruri şi mărfuri; prizonierii au
fost predaţi tot lui Batîr Paşa, care se afla în urmă.”
Dar iată cum suna şi
ordinul generalului Bucow din 13 iunie 1761, trimis în Transilvania de
Împărăteasa Austriei spre a face ordine între valahi : ”Manastirile de lemn sa fie arse
pretutindeni, cele de piatra sa se distruga si sa se faca raport Excelentei
Sale Generalului atat despre restituirea bisericilor (catre uniti) cat si
despre demolarea manastirilor. Iar daca cineva s-ar opune in mod temerar prea
inaltei porunci regale, sa fie pedepsit numaidecat cu moartea prin
spanzuratoare sau prin taierea capului, ca unii care dispretuiesc poruncile
regesti si tulbura pacea si ordinea publica."
Ca şi osmanlâii lui
Evlia Celebi cu un secol mai înainte, generalii austrieci, în plină Epocă
Europeană a Luminilor, incendiau bisericile şi mânăstirile şi le dărâmau cu
tunurile, omorând oamenii neînarmaţi, cetăţeni ai imperiului, ca ceva de la
sine înţeles drept just şi moral!
Desigur că aceste
îndelungate împrejurări istorice au făcut ca un cântecel intitulat Rasunet,
publicat în 1848 la Braşov, să cunoască o fulminantă răspândire în toate
teritoriile locuite de români şi să fie îmbrăţişat, încă de pe atunci, aprope
ca un imn naţional, cu numele „Deşteaptă-te Române”! Căci acel secol XIX a
însemnat, întradevăr, deşteptarea unui neam.
Revoluţiile de la 1848
asta au însemnat şi asta a presupus şi descoperirea Dobrogei de către
revoluţionarii exilaţi după înfrângerea lor. O Dobroge pe care, la 1850, în
scrisorile trimise lui Ion Ghica, Ion Ionescu dela Brad o numea „California
românească”, în care revoluţiile înfrânte trebuia să continue, să se
desăvârşească şi să izbândească în atingerea idealului numit Daco-România!
Asta presupunea unire, adică primul deziderat al programului lor revoluţionar
care, încă de la 1838 se intitula „Unire şi independenţă” şi care îşi
propunea „sa întoarcă o patrie slobodă tuturor mădularelor româneşti”
răspândite prin lume. Prima unire,căci toate odată nu se puteau înfăptui, a
fost a Valahiei cu Moldova, cu sprijinul, dar şi în pofida marilor puteri
europene. Prin votarea, aşa cum s-a făcut, a lui Alexandru Ioan Cuza şi la
Bucureşti, marea istorie a României începuse, căci începuse Unirea!
Bărbaţii politici
minunaţi de atunci ai românilor, aşa neştiuţi cum sunt ei astăzi, căci sunt
aproape neştiuţi, şi-au servit neamul şi ţara cu un devotament aproape de
neînţeles acum, adăstând cu o tenacitate uimitoare în idealul naţional, pe
care l-au servit pe timpul întregii lor vieţi, fără să se plictisească şi
fără să dea vreodată înapoi, indiferent cât de nebuneşti pareau a fi
scopurile. „Unire şi independenţă” au hotărât încă din 1838 cei cărora le-au
fost discipoli, apoi unirea şi independenţa le-au urmărit, până la moarte! Şi
le-au înfăptuit. Căci, abandonată de marile puteri europene care-i erau
garante, România s-a văzut obligată, în ciuda neutralităţii sale, să intre în
război împotriva Imperiului Otoman în 1877. Pentru independenţa României
români din toate provinciile încă înstrăinate au participat ca voluntari
alături de ceilalti, moldoveni şi munteni, şi toţi împreună au format armata
română care a trecut Dunărea spre a-şi da obolul de sânge la Rahova,
Griviţa şi Plevna, cântând acelaşi prim cântec ostăşesc al tuturor românilor
servind o singură Românie.
După câştigarea
independenţei de stat cu arma în mână, pe câmpul de onoare, România căreia i
s-a adăugat Dobrogea a contat. Pe harta unei lumi uriaşe, între cei trei
coloşi ai vremurilor, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman,
ultimile două întinzându-se chiar fiecare pe două continente, ne-am făcut loc
şi noi, ne-am iţit ca o nucă tare în jurul gurilor Dunării, în care păzeam,
investiţi cu încrederea Europei, prima ei instituţie-simbol : Comisia
Europeană a Dunării, cu sediul, de facto, la Sulina. Acest veritabil embrion
al viitoarei Uniuni Europene, uniune care avea a se naşte abia peste o sută
de ani, a avut nevoie de o mamă purtătoare, iar această mamă purtătoare i-a
fost România. Şi dacă Europa a uitat asta, şi a uitat, atunci noi suntem cei
chemaţi a-i aduce aminte, pentru adevăr, pentru demnitatea noastră şi pentru
moştenirea copiilor noştri! Acestei ţări care începuse să conteze, copiii
celor ce-o făcuseră în a doua jumătate a secolului XIX, aveau să-i unească,
în prima parte a secolului următor, şi celelalte provincii româneşti –
Basarabia şi Transilvania, desăvârşind-o. Peste nici 40 de ani, copiii
dorobanţilor români de la Rahova, Griviţa şi Plevna aveau să cânte, prin
trecătorile Carpaţilor, alt cântec, dar parcă în acelaşi război.
Incercăm să argumentăm
că ziua de 14 Noiembrie pe care, din păcate, românii de astăzi nu o mai
sărbătoresc (cu excepţia salutară a Tulcei!), nu este o zi, acolo, mai puţin
importantă decât ziua luptei împotriva diabetului, ci este una din marile
zile ale României, dacă nu cea mai mare, atunci cel puţin la fel de
importantă pentru statul român ca celelalte lui mari zile, 24 ianuarie şi 1
decembrie. Nimeni nu face mai mult decât poate, dar noi, asta, ar trebui să
putem.
Apoi sugeram să vă
îndreptaţi atenţia spre ceea ce se numeşte „Biblia Dobrogei”, acea
preţioasă lucrare a lui M.D. Ionescu, intitulată „Dobrogea în pragul veacului
al XX-lea”, de curând retipărită la Iaşi, în ediţie anastatică (Tipografia
„Moldova”, tel0745502095, e-mail: office@tipomoldova.ro ). Considerăm că aceasta poate reprezenta un
demers fericit, folositor în înţelegerea Dobrogei, aşa cum era ea înainte de
14 Noiembrie 1878, băltind în atemporalitatea sfărşitului de imperiu, dar şi
după alipirea la România, prinsă în frenezia clocotitoare a începutului unei
noi vieţi, cea europeană. Această adresă de e-mail este
protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o
vizualiza
Doresc,
însă, în final, să vă mai reţin atenţia cu două frumoase coincidenţe legate
de bătrâna noastră Dobroge. În 1396, după dezastrul armatelor creştine în
faţa turcilor, de la Nicopole, un anume Friederich de Hohenzollen s-a salvat
cu fuga de pe câmpul de bătălie, cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, ultimul
domnitor român stăpânitor al Dobrogei, cel care, cu o navă proprie, avea să-l
poarte pe Dunăre, prin deltă şi să-l scoată în Marea Neagră, unde, la ancoră,
aştepta flota veneţiană. Prin Bosfor, Egee şi
Adriatică el a ajuns pe coasta Dalmaţiei, de unde, prin Ungaria, a ajuns în
Germania. Peste aproximativ 500 de ani, un anume Carol de Hohenzollen, după
ce a intrat deghizat şi cu un paşaport fals în România, avea să devină primul
domnitor al românilor după Mircea cel Bătrân, stăpânitor al Dobrogei!
Dumnezeu are tot timpul din lume spre a face astfel de glume istorice!
Dumnezeu, cel al cărui cuvânt ştim că a fost adus în actuala Românie, tot în
Dobrogea, de Sfântul Apostol Andrei, întâiul chemat. Ce se ştie mai puţin, de
mai puţini români, este că şi Sfântul Apostol Filip, născut în acelaşi sat cu
Sfântul Apostol Andrei, Betsaida, din nordul Ţării Sfinte, este menţionat de
martirologii şi sinaxare ca a predicat cuvântul Evangheliei aici, „convertind la credinţa creştină pe
mulţi din locuitorii Sciţiei, rânduind pentru ei diaconi, preoţi şi episcopi,
după care şi-a continuat lucrarea misionară în Asia Mică”.
Ca şi ziua de 14 Noiembrie, una dintre cele mai importante zile a
statului român, şi Sfântul Apostol Filip ca încreştinător al lor a cam fost
uitat de noi, cei de astăzi. Şi, dac-am vrea, ne-ar fi uşor să ne aducem
aminte, căci sărbătoarea Sfântului Filip, printr-o coiincidenţă, desigur,
este fixată în calendarul creştin ortodox în acelaşi 14 Noiembrie.
Pe larg, însă, acesta
este demersul nostru, pentru bătrâna noastră Dobrogea şi pentru ţara aceasta,
ai cărei fii, mai mult sau mai puţin buni, toţi îi suntem. Ţara aceasta, pe
care acum douăzeci de ani, sub soarele pieziş şi înşelător al unei dimineţi
care iată, deja a trecut, am părăsit-o, fluierând, în poarta căzută a unei
curţi ţărăneşti, ca pe o bătrână tristă, singură şi uitată, în plata lui
Dumnezeu!
|
