POVESTEA RUȘINII

(din ciclul de basme scurte)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. S-a întâmplat demult, tare demult, pe vremea când în Țara Necăjiților vinul se făcea din struguri și brânza din lapte, pe vremea când oamenii aveau de muncă, pădurile aveau copaci, armata era armată, balta avea pește și flota vapoare. În acele timpuri exista o virtute numită rușine. I se mai spunea jenă, pudoare, sau sfială. Oricum ar fi fost numită, o puteai întâlni pe tot cuprinsul țării, la oraș, dar mai ales la sat, în așezări aglomerate, unde nu se cunoașteau toți oamenii între ei, dar mai ales în comunități mai mici, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, ba chiar și în cătune izolate, unde rar vedeai țipenie de om. Acest înger păzitor al conștiinței necăjiților avea o soră căreia i se spunea cinste. Existența uneia dintre cele două surori era condiționată de cealaltă. Amândouă erau prezente la orice vârstă și oblăduiau vlăstarele tinere. Foarte des îți era dat să vezi un fecior sau o fetișcană cu obrajii îmbujorați, ochi plecați și vorbe poticnite, ori de câte ori un adult le făcea o observație, sau pur și simplu le adresa cuvinte de luare aminte.

Pe vremea aceea exista o singură rețea de televiziune. În emisiunile date pe post la televiziunea națională, ca în toată mass-media de altfel, totul era cenzurat în așa fel încât nimic să nu deranjeze simțurile fine ale familiei împăratului cizmar și ale camarilei sale aflate la conducerea țării. Programele de emisie se limitau la circa două ore în fiecare din cele șase zile lucrătoare ale săptămânii, și se difuzau seara. De altfel la vreme diurnă populația era ocupată și nimeni nu avea timp de căscat ochii la ecranul acela bombat acoperit cu un mileu din macrame pe care trona invariabilul bibelou din sticlă în formă de pește. Filmele și spectacolele de divertisment erau destul de rare. Cu toate astea, serialele din „occidentul decadent”, precum „Dallas”, „Om bogat, om sărac”, „Mannix” și altele, încântau privirile necăjiților. În toate aceste ecranizări, scenele fierbinți gustate de publicul telespectator din țara aflată sub regim comunist, cuprindeau săruturi ori gesturi cu alură sexuală minimă, care în ziua de astăzi sunt depășite și de puștii de școală primară.

Dacă cineva ar avea curiozitatea să întocmească o documentare asupra comportamentului moral al românilor în ultima sută de ani, a bunului simț, a sexualității incluzând vestimentația, în paralel cu dezvoltarea spirituală și intelectuală, iar datele să le transpună cumva în reprezentări matematice, graficele în coborâre vertiginoasă ar arăta în mod relevant decadența.  

Pe măsură ce timpul s-a scurs către împlinirea centenarului Unirii, și mai ales după evenimentele din decembrie 89, generațiile tinere au resimțit din ce în ce mai mult o lipsă de motivare, de repere morale în societate, de atenție din toate punctele de vedere, de afecțiune chiar. Sistemul educațional în special, dar și toate celelalte componente sociale ale plăpândei și șovăielnicei democrații, i-au debusolat, le-a bramburit mintea mai ceva decât în regimul totalitar. Democrațiile occidentale ne-au exportat experiențele lor, la pachet, sub forma pomului cunoașterii. Românii au mușcat cu nesaț din fructele oprite și din acel moment au fost izgoniți pentru a doua oară din rai. Metehnele importate au fost primele asimilate. Ba, aici, pe plaiuri mioritice, viciile și carențele societăților luate drept model au căpătat dimensiuni nebănuite.

În nevoia lor stringentă de atenție și de afirmare, proaspeții capitaliști carpatini fără niciun fel de capital au încercat să se afișeze cu ce aveau în cap, însă atunci când goliciunea minții nu le-a adus elogiile dorite, au apelat la goliciunea trupului. Îngerul păzitor numit rușine s-a transformat în nerușinare, pervertindu-se într-un drăcușor ce crește pe zi ce trece, și tinde să se transforme într-un tartor de la talpa iadului.

Dacă o tânără, sau chiar adolescentă, înainte era sfioasă și nici nu-i trecea prin cap să aibă un comportament indecent, astăzi îi este rușine să își păstreze intactă fecioria și încearcă să scape cât mai repede de ea, ca de un blestem. Această trecere de la o stare, la altă stare extremă, cică se cheamă emancipare.

Femeile se îmbracă provocator, de fapt mai degrabă se dezbracă provocator, cu orice ocazie. Indiferent de vârstă, de loc sau vreme, își scot în evidență sexualitatea, ca pe o marfă de proastă calitate care are nevoie de cosmetizare. Grase, slabe, bătrâne sau tinere, la piață, pe stradă sau în biserică, aproape toate poartă colanți - amuleta magică ce atrage potențiali sponsori sau pur și simplu le amăgește frustrările și eșecurile acumulate în legătură cu farmecele nurilor ofiliți.

Metodele romantice de altă dată, prin care băieții sau bărbații încercau să intre în relație cu o fată sau cu o femeie, ori „tehnicile de agățat” care presupuneau fraze culte, răbdare, tandrețe și gesturi cavalerești, au fost înlocuite brutal cu comportament mitocănesc și propuneri indecente directe. Orice este scuzabil în fața unei tinere dornice de parvenire rapidă, de lux, distracție, și senzații tari. Chiar și apartenența bărbatului la generația tatălui sau bunicului ei. Dacă este bogat și generos, ce mai contează?

Dar nerușinările astea individuale, deși marchează un declin moral alarmant al populației, sunt floare la ureche față de cele ale aleșilor neamului. Această cloacă indolentă, ineptă, coruptă, lacomă, a acumulat averi pe spate necăjiților mințiți, furați, umiliți și nu duc lipsă de nimic, decât de rușine. Știți că la români, cred că și la alte nații, urările pe care i le faci cuiva cu diverse ocazii, încep cu sănătate și continuă cu alte  dorințe de bine. Urările adresate oamenilor politici care au dus țara de râpă, ar trebui să înceapă cu rușine și să continuie cu rușine, rușine, rușine!

Acest sentiment penibil de jenă provocat de un insucces sau o greșeală, a devenit arhaic, cenușăreasă. A fost dezbrăcat și aruncat ca un veșmânt ponosit. A rămas de poveste.

Spunea Nicolea Iorga: „Cea mai mare ruşine e cea pe care n-o vede nimeni: ruşinea ta de tine însuţi.” Da, ilustră figură a neamului românesc, însă pentru asta trebuie să existe conștiință!

Cdor ing rz Iorgu PARASCHIV

BUNĂ ZIUA DOAMNELOR ȘI DOMNILOR MEMBRII

AI FILIALEI 1 SCMD CONSTANȚA

         Informăm membrii filialei nostre, dar și pentru cei din țară care mai citesc din când în când pe acest blog la pagina filialelor, că a mai trecut un weekend din viața nostră, în care filiala a fost angrenată, în mai multe activități, din domenii de activitate diverse. Conform programului de activități, prezentat membrilor filialei in data de 17. Februarie și reluat la Adunarea Generală din 21. Aprilie, moment în care din cauza nerealizării cvorumului, pentru a se vota, s-a stabilit prin consensul participanților, ca programul de activități, să se deruleze, conform planificării, urmând a se vota la următoarea adunare a membrilor filialei.

         Motivația acestei soluții, a fost faptul că deja sunt activități în desfășurare, în care sunt stabilite date concrete, participanți, sume de bani angrenate, în cadrulunor acțiuni în care sunt implicate instituții publice din țară și străinătate, BOC al SCMD, un ONG partener din Constanța – în care membrii au legături cu membrii ai filalei, cu rezerviști din alte ONG uri, precum și cadre active din județ și filiala noastră.

         Astfel pe 11. Mai, la Biblioteca judeteană Constanța, Asociația Artiști Dobrogeni, parteneră în programul nostru de activități din acest an, a organizat și desfășurat, primul vernisaj din acest an, cu tema ”În drum spre Balcic”. Evenimentul a fost moment de documentare pentru membrii filialei, datorită faptului că pe data de 17 mai ( de Ziua Eroilor ), o parte din membrii vor participa la o excursie la Balcic și pe litoralul bulgăresc.

         La eveniment am invitat personalitați publice, cu care suntem în contact permanent în realizarea obiectivelor noastre după cum urmează:

1.     Dl . Senator Ștefan MIHU, care este plecat intr-o delegatie, dar l-a trimis pe dl. Gheorghe DONȚU să ne transmită un mesaj din partea domniei sale;

2.     Dl. Senator Contraamiral de Flotilă în rezervă Vergil CHIȚAC;

3.     Dl. Ing. Marian IORDACHE, consilier județean;

4.     Dl. Amiral în rezervă Traian ATANASIU;

5.     Dl. General Locotenent în rezervă Constantin ZECA;

6.     Dl. General de Brigadă doctor Vasile HERMENEANU;

7.     Dl. Colonel doctor în rezervă Mircea DOGARU, care din motive obiective, nu a putut ajunge la această activitate, dar este reprezentat de dl. Comandor în rezervă Ilie TRUȚĂ, care a invitat la acest vernisaj, personalitățile mai sus enumerate, precum și rezerviști ai sistemului de apărare nationala si cadre active ale armatei române.

Această listă a fost citată de Președinta Asociației Artiști Dobrogeni, în dechiderea evenimentului.

Mulțumesc invitaților care au onorat invitația noastră și îi asigurăm că vor mai primi astfel de invitații, deoarece pe parcursul acestui an, vor mai astfel de activități. Este important a se ști, caci aici au fost invitați ca să afle că există în Constanța, o astfel de asociație. Dar la activitățile care vor urmala se va vorbi despre BOC al SCM, Filiala 1 SCMD Constanța și ceea ce vom realiza impreună în anul Centenarului Marii Uniri.

Mulțumesc de asemenea membrilor filialei, cae în marea lor majoritate, au venit însoțiți de soții la un eveniment cultural complet.

Pentru cei care din motive obiective, nu au putut participa la vernisaj, fie având deja bilete achiziționate la spectacolul lui Tudor Gheorghe, fie având alte obligații, sau pur și simplu nu au avut chef să iasă din casă cu soția la o plimbare, îi informez că expoziția va fi în foaierul Bibliotecii județene Constanța, până pe data de 31. Mai.

A doua activitate din acest weekend, s-a desfășurat pe data de 12. Mai în parteneriat cu Primăria municipiului Constanța și a constat în igienizarea și pregătirea cimitirului eroilor români căzuți la datorie, din cimitirul central Constanța.  Am stabilit acest obiectiv, deoarece pe 17. Mai este Ziua Eroilor și în incinta respectivă se desfășoară activități organizate de Comandantul garnizoanei Constanța, iar locul respectiv trebuie să arate impecabil.

 La activitate, a participat un ”comando”, format din 19 membrii ai Filalei 1 SCMD Constanța și 12 membrii ai Asociației Transmisioniștilor filiala Constanța. Mulțumesc pentru participare tuturor membrilor filialei noastre, precum și dlui Col rz Teodor Ion Președintele Filialei Constanța a Asociației Transmisioniștilor, care s-a implicat îmreună cu colegii domniei sale în acest proiect. Respectul nostru dragi camarazi.

         Apreciez solicitudinea celor din primărie, implicați în acest proiect care are mai multe etape de derulare pe parcursul acestui an. Le mulțumesc pentru că ne-au asigurat uneltele, sacii de gunoi, materialul de sădit în pamânt, motocoasa cu angajatul care a mânuit-o și tot ceea ce a fost necesar pentru ca activitatea să se desfășoare în mod organizat și cu eficiență maximă.

Iar în acestă seară, membrii filialei împreună cu membrii de familei vor fi prezenți ( sper că în număr cât mai mare ), la un concert de muzică organizat în scop umanitar, în parcul din fața bisericii Sf. Mina, din parcul Tăbăcăriei Constanța. Scopul acestei acțiuni este acela de a sprijini, cinci copii rămași orfani în noaptea de Înviere a acestui an. Îngerii filialei vor participa la ajutorarea a cinci îngerași aflați la moment de mare suferință. Stimați camarazi vă multumesc anticipat pentru gestul nostru.

         Mulțumesc de asemenea dlui Cdor rz Medeșan Felician, care săptămâna trecută a alergat timp de 24 de ore, în cursa Mării Negre, organizată în stațiunea Mamaia, pentru strângerea de fonduri, pentru copiii cu simdromul Dawn, copiii cu handicap sau cei bolnavi de autism. Un exemplu demn de urmat și de alți membrii ai filialei, iar în anul 2019, poate reușim să ne facem propria echipă, cu care să participăm la acest eveniment. Căci membrii tineri, slavă domnului avem. Bunăvoință, dorința de a fac e, a ne implica mai mult și responsabil, trebuie putin activata.  La acest eveniment din partea filialei am avut si privitori, susținători ai colegului nostru, printre care și subsemnatul, care a marcat momentul efectuând o alergare simbolică de 1.000 metri și donând o sumă de bani, pentru copiii pentru care s-a desfășurat competiția. Donații în bani au făcut și ceilalți colegi și le mulțumesc pentru acest gest.

         Tot săptămâna trecută dl Cdor rz Medeșan Felician a donat sănge, în cadrul campaniei organizată la nivel municipal, datorită faptului că rezerva de sânge a Spitalului Județean este redusă. Profit de ocazie și îi rog pe cei care îndeplinesc condițiile de a dona sânge, să o facă. Să accepte să dăruiască din viața lor, pentru a salva alte vieți.

Cu respect

Vicepreședinte responsabil zona de SE în CD al SCMD

Președintele Filialei 1 SCMD Constanța

Cdor rz Ilie TRUȚĂ

POVESTEA SUBMARINULUI INVIZIBIL

(Din seria de scurte basme populare ale necăjiților)

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.

Pe când în Țara Necăjiților teritoriul aparținea în întregime statului, nefiind nimic vândut străinilor; culturile de pe ogoare erau irigate; holdele aurii își mlădiau spicele grele în bătaia vântului; iar hambarele gemeau de roadele pământului, de li se dusese vestea acestor meleaguri și fuseseră denumite „grânarul Europei”.

Tot în acele vremuri, necăjiții dispuneau de o flotă comercială numeroasă, cu care transportau pe tot globul produsele muncii lor, în radă vapoarele așteptau zile întregi pentru a reuși să intre în porturi, iar în șantierele navale era activitate la foc continuu pentru a fi onorate comenzile interne sau externe.

Pe atunci tineretul încă mai deprindea meseria armelor, încă se mai pregătea la școala bărbăției și a responsabilității, să apere hotarele în caz de agresiune.

Ei bine, vorbim despre timpurile în care flota de război a primit în dotare un submarin. Unul nou-nouț, de proveniență sovietică, plătit cu multe grâne și alte produse ale pământului, care necăjiților le prisoseau. Redutabila armă subacvatică ce deținea printre atuurile ei și pe acela de a se face nevăzută atunci când intra în imersiune, după câțiva ani de la sosirea în țară, căpătase calitatea unică de a fi total invizibilă, indiferent de starea sau regimul de navigație.

Firul poveștii vă va dezvălui cum de o mână de politicieni aflați la guvernare, în doar câțiva ani, a reușit fantastica performanță căutată de nenumărate colective de savanți ai lumii de-a lungul timpului. Datorită lor exista primul submarin invizibil, iar acela aparținea Țării Necăjiților. Celelalte nații puternice ale pământului, doar visau la așa ceva, sau priveau asemenea fantezii în filmele de profil.

În toamna leatului 1986, împăratul-cizmar poruncise ca în portul militar din cetatea Tomisului, să se organizeze o ceremonie fastuoasă, pentru sosirea submarinului, ce avea să intre în organizarea Centrului de Scafandri, sub numele de „Delfinul”, precum unul din vitejii săi înaintași.

Echipajul atent selectat cu un an în urmă dintre cadrele de frunte ale Marinei Militare, după o asiduă pregătire în bazele navale sovietice de la Poti și Odesa, venea în țară călare pe bidiviul submersibil cu nume de cetaceu.

Marinarii se întorceau acasă cu tolbele pline, atât de povești legate de focoasele gruzine, rusoaice sau ucrainience, de întâmplări petrecute pe meleagurile puternicului vecin de la soare-răsare, cât și de temeinice cunoștințe referitoare la conducerea, exploatarea și întreținerea unui sumbarin de clasă kilo. Dintre multele echipaje ale unor țări din blocul comunist „Tratatul de la Varșovia”, dar și a altor state din afara acestuia, care se întruniseră la școala sovietică de submariniști, ei se remarcaseră prin disciplină, inteligență, determinare și perseverență. Erau mândri că făceau parte din elita marinei de război, că avuseseră parte de experiențe unice pe tărâmul lui Stalin și Lenin, dar și a lui Cehov, Tolstoi sau Ceaikovschi, că fuseseră întâmpinați cu dragoste de familii și cu respect de oficialități înalte ale marinei, armatei ori statului.

Anii ce au urmat până la sfârșitul penultimului deceniu al secolului XX, au constituit pentru echipajul submarinului un cumul de experiențe subacvatice și lecții învățate, o serie de antrenamente proprii sau în tandem cu navele de suprafață – vânătoare de submarine, au constituit un prilej de perfecționare a cunoștințelor și formare a automatismelor, de coeziune și călire precum a oțelului din care era construită nava lor de luptă. Ajunseseră la performanța de a efectua manevrele cu ochii închiși, de a percepe cu cele cinci simțuri umane și poate cu un al șaselea, paranormal, tot ce le transmitea „Delfinul”. Submarinul nu era doar locul de exercitare al profesiei, cilindrul claustrofob care îi conducea și scotea din adâncuri, devenise o extensie a lor.

Își aleseseră drept deviză, sintagma latină „Audaces Fortuna Juvat” - „norocul îl ajută pe cel curajos”. Curaj avuseseră cu carul, înfruntând moartea de mai multe ori, iar dacă se poate numi noroc, atunci când îți practici meseria cu precizie de chirurg, ei da, avuseseră și noroc, pentru că de câte ori intraseră în imersiune, tot de atâtea ori ieșiseră de sub valuri.

Dacă ar ști toți cei ce joacă diverse jocuri de noroc, mai mult sau mai puțin legale, care așteaptă să pice „para mălăiață în gura lui nătăfleață”, care fac rugăciuni ori dau acatiste pentru avere, locuri de muncă ușoare și avantajoase, dacă ar ști toți acești pezevenghi, naivi, ori pur și simplu leneși, că nimeni nu se poate baza doar pe noroc, fără competență, autodisciplină și seriozitate, poate nu și-ar mai face iluzii, poate nu ar mai pierde timpul visând la cai verzi pe pereți, și ar realiza că norocul vine odată cu munca cinstită.

Submariniștii, dresorii „Delfinului”, învățaseră multe. Parafrazându-l pe Octavian Paler, voi spune că învățaseră dincolo de profesia lor, să fie oameni. Învățaseră că durează ani să câștigi încredere, și în doar câteva secunde poți să o pierzi. Învățaseră că nu contează ce ai în viață, ci pe cine ai. Că te descurci și ți-e de folos farmecul circa 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să știi ceva. Învățaseră că nu trebuie să te compari cu ce pot alții mai bine să facă, ci cu ceea ce poți tu să faci. Că nu contează ce li se-ntâmplă oamenilor, ci contează ceea ce poți tu să faci pentru a rezolva lucruri. Învățaseră că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți. Și că eroii fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecințe. Învățaseră că prietenia avevărată continuă să existe chiar și la distanță, așa cum este valabil și pentru iubirea adevărată. Că indiferent de consecințe, cei cinstiți cu ei înșiși ajung mai departe în viață. Învățaseră să își strunească sentimentele, trăirile și să ia decizii raționale atunci când doar rațiunea te poate salva. Deveniseră într-un fel nobili, pentru că, după cum spunea Ernest Hemingway, „Nu ești nobil dacă ești superior altui om, ești nobil dacă îți ești superior ție”.

Un rol deosebit în formarea și cizelarea unei astfel de elite luptătoare, îl avusese Cornelius Cristescu – primul comandant al submarinului. El le fusese atât la ruși, cât și după întoarcerea în țară: tată, frate, prieten, confident, model uman, lider pe care l-ar fi urmat orbește în foc sau în luptă. Comandorul Cornelius Cristescu, care navighează acum printre stele cu gradul de contraamiral, a fost un comandant pe care și l-ar fi dorit orice armată din lume pentru calitățile sale de a se face iubit de către subordonați și respectat de toți ceilalți, de a lua decizii salvatoare în clipe de cumpănă, de a prezenta uneori șefilor, cu renumita sa prestanță și prezență de spirit, soluții incomode, care i-ar fi putut afecta cariera militară, dar care reflectau cu acuratețe realitatea.

Pentru a reprezenta în fața factorilor decizionali din acea vreme, într-o formă plastică, cu tâlc, importanța tactică și strategică a submarinului, necesitatea menținerii în exploatare a unei asemenea arme, în contextul geo-politic de la Marea Neagră, comandorul Cristescu i-a întrebat senin pe cei prezenți în sală, cum ar merge printr-o pajiște întinsă (desculți fiind), dacă ar ști că undeva prin acea iarbă înaltă, invizibilă ochiului, s-ar plimba nestingherită o viperă. Toți au răspuns firesc: că ar merge cu teamă, că ar bate cu bețe și ar face zgomot, că ar sta pe loc, sau ar ieși cât mai repede din acea pajiște și ar ocoli-o. Atunci el, calm, pedagogic, condescendent, le-a spus că vipera ar fi submarinul, pajiștea întinsă – Marea Neagră, iar ei -  vapoarele de război ostile Țării Necăjiților. Asta se întâmpla după lovitura de stat din `89, când „Delfinul”, deși se comporta în continuare ireproșabil, avea nevoie, ca și cei care îl conduceau, de recuperare, de revigorare, de respect. Când au auzit factorii decidenți, cu epoleți sau fără, că schimbarea bateriei de acumulatori este costisitoare, că sunt necesare andocări, piese de schimb, unele reparații și apoi unele modernizări, care înseamnă bani, au început să vadă submarinul din ce în ce mai difuz, din ce în ce mai pierdut între atâtea alte afaceri pregnante care produceau capital. Capital politic, financiar, sau de imagine. Din acel moment, redutabila armă subacvatică, începuse să intre în fantasticul proces de căpătare al invizibilității. Etapa a durat peste două decenii. Intervalul de timp până când putea fi declarat tranșant ca fiind un submarin invizibil, ar fi putut fi scurtat, dacă nu ar fi fost vorba despre politicieni, ci de oameni normali, pragmatici, cu un dram de cinste rămasă, acolo, undeva în subconștient. Dar ei și-au făcut treaba în felul lor amăgitor. Au trimis comisii, au făcut studii, au cerut oferte, au cântărit ofertele și până să decidă, li s-a încheiat mandatul. Și așa au continuat circul politic următorii guvernanți veniți la putere. Între timp, urmând îndemnul „celui dintâi” prim-ministru, care a spus că România este un morman de fiare vechi, toate guvernele au căutat să scape de „ruginituri”, să măture curtea și să arunce totul la coș.

Evident că nici o poveste nu se poate încheia fără a spune ce s-a întâmplat peste timp cu personajele principale. Finalul acestei povești, nu este unul fericit, precum celelalte povești de adormit copiii. Nobilii submariniști au ieșit pe rând la pensie, lăsând o mână de marinari din garda nouă să privegheze „Delfinul” muribund, devenit demult invizibil. Se întâlnesc din când în când, deapănă povești frumoase din tinerețile lor și ale camaradului lor de oțel, ori povești contemporane urâte, în care politicienii, care între timp și-au specializat baghetele cu magia indolenței, corupției și trădării, fac să dispară nu un submarin, ci o întreagă țară. Dar nu una oricare, ci propria lor țară. Așa încât sfârșitul de poveste prefigurează pentru Țara Necăjiților o nouă sintagmă: Țara Dispărută.

Povestitorul: Comandor (rez) ing. Iorgu PARASCHIV