Comandor marina (rez) dr. Golea Pompiliu
Având gustul lecturii cartii economice, citeam mai deunăzi aprecierea economistului american Rudiger Dornbush care declara cu o oarecare ironie că in 1993, Mexicul o ţară care intra în criză după o creştere economică fulminantă a trecut la măsuri pentru realizarea triadei Stabilizare- Reformă – „Creştere Economică Zero”.
Atunci am perceput-o doar la limita de informaţie pentru cultura generală.
Incepând din primavara lui 2010, la cateva luni dupa realegerea ca preşedinte a domnului Basescu, aceste concepte, cu o anumita relativitate, erau reluate şi in mediile politice de la putere. In teorie, absolut corecte pornind de la necesitatea realizarii conditiilor unei creşteri economice sustenabile. Reamintesc ce înseamnă creştere economică sustenabilă! O stabilizare la nivel înalt a gradului de ocupare al resursei umane disponibile şi valorificarea superioară a potenţialului tehnico – material autohton! Un decalaj de PIB zero! Adică cel puţin egalitate între PIB –ul efectiv şi PIB-ul autohton!
PIB-ul efectiv al României, să nu uităm, este realizat din păcate, în mod majoritar de companii transnaţionale! Bine poziţionate în peisajul politico-economic!
Să ne reamintim că în 2008, economia vest europeană se contracta iar un an mai târziu, economia românească intra succesiv criză şi în recesiune. Întârzierea de un an a fost generată de campania electorală, care ştim cu toţii ce accente patetice şi iraţionale a atins! In primavara lui 2011, ieseam din recesiune cu o creştere de circa 0,5% (discutabilă) cu sprijinul a doua companii transnaţionale Dacia şi Nokia.
Factorii de producţie interni nu au fost folosiţi corespunzător, fapt care l-a inspirat pe domnul preşedinte să ceară în urma introducerii (cam pe blat!), a prevederilor tratatelor EMSA şi Euro Plus (despre care am mai discutat), introducerea in constituţie a unei prevederi prin care să nu se depăşească un deficit structural de 0,5% din PIB. Lucru firesc, în condiţiile în care fiecare român trebuie să plătească 4500 euro la datorie din care 2500 euro la împrumuturile din 2009 încoace!
Din 2010, după consolidarea puterii, soluţia guvernelor Boc la criză – taieri de cheltuieli fără prea mult discernământ a determinat „paradoxul economisirii” denumit în literatura de specialitate ca paradoxul lui Keynes. Taierea cheltuielilor a generat şi mai mult scăderi ale veniturilor. Şi nu pot să înţeleg de ce!
Problema discutabilă, care apare în acest moment, este dacă austeritatea bugetară, mai concret deficitul bugetar de 1,9% pentru acest an, optimizează raporturile social –economice! Adică dacă sacrificiile noastre se regăsesc cu adevărat în trenduri pozitive şi sesizabile pentru cetăţeanul de rând.Vreau să am încredere în Preşedintele meu, dar analiza unor puncte sensibile din buget mă inhibă în acest demers! Câteva din dilemele mele de om obişnuit din zona societăţii civile, ar fi următoarele:
Majorarea ponderii acordate cheltuielilor pentru investiţii, ajungând la circa 38 miliarde lei este în opinia mea, un demers corect, dar nu suficient de fundamentat din punctul de vedere al eficienţei economico-sociale.
Care sunt investiţiile generatoare de inaltă valoare adaugată? Şi sustenabile pe un orizont de timp previzibil! Că doar pentru aceste analize, avem specialişti bine plătiţi în organismele guvernamentale! Sper ca nu bazinul de inot de la Câmpina sau telegondolele din Carpati construite in zone greu accesibile! Şi ce or mai fi!
Achiziţiile de bunuri si servicii reprezintă circa 32 miliarde lei şi sunt cu 11% mai mari faţă de 2011; 5,5% din PIB-ul estimat.
Dacă preşedintele meu declara acum o săptămână că va trebui să ne descurcăm cu resurse proprii pentru investiţii (pentru că cele străine au scăzut la un sfert faţă de 2008!) nu era oare o variantă mai eficientă, diminuarea sau cel puţin plafonarea lor şi redirecţionarea surplusului către investiţii? Aşa din perspectiva gândirii mele, se poate armoniza deficitul structural de 0,5% din PIB cu creşterea economică! Şi detensiona puţin atmosfera generată de percepţiile subiective ale inepţilor din stradă!
Deficitul bugetului de pensii este în 2012 de 13,8 miliarde lei (aceasta sumă se transferă de la bugetul de stat la bugetul asigurărilor sociale, pentru a compensa deficitul). Prin transferurile către Pilonul II de pensii, veniturile totale ale bugetului asigurărilor sociale sunt diminuate în 2012 cu suma de 2,72 miliarde lei, în creştere cu 21% faţă de 2011; astfel, pilonul II este responsabil de 19,69% din deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat! (în condiţiile în care o treime din contribuţia angajatului se duce în pilonul II – 3,5% raportat la 10,5%). Până în 2015, pe baza proiectiilor din buget, pilonul II va ajunge sa fie responsabil de 30% din deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat; în consecinţă, în anul 2012, statul pierde prin pilonul II 0,47% din PIB, adică un sfert din deficitul bugetar de 1,9% din PIB, estimat de Guvern. Mă întreb eu oare, PILONUL II de pensii generează acum investiţii cu randamente ridicate care se văd în creştere economică şi în ameliorarea vieţii sociale? De ce o fi renunţat Slovacia la ei în 2009?
Semnele de întrebare privind atingerea unei rate de creştere economică de 2% in Romania in 2012, s-au inmulţit în condiţiile revizuirii perspectivelor pentru zona Euro, aşa încât o construcţie a bugetului, pe o creştere a veniturilor de 7% şi a PIB-ului cu 2% poate părea in acest moment prea optimistă.
În loc de încheiere două întrebări naive:
Prima: Tăierile salariilor (şi de ce să nu spunem şi a pensiilor militare) au fost făcute în cel mai acceptat caz la limita unei legalitaţi forţate; nu era oare mai indicată pentru sumele tăiate, emiterea de obligaţiuni cu maturitate, să zicem 2015, anul când se consideră restartarea economică mondială pe principii sănătoase? Aceste venituri se puteau constitui în cash-flow pentru activităţi productive generatoare de randamente ridicate! Poate că majoritatea celor aflaţi în această situaţie ar fi avut altă percepţie!
A doua: nu era un demers corect, stoparea distribuţiei de bani către firme dedicate mai ales din fondul de rezervă al guvernului şi redirecţionarea lor către zona educaţională şi de sănătate? Factori de igienă pentru creşterea competivităţii economiei pe care cu îndârjire o numesc în continuare naţională! Economistul Friedrich List numea aceşti factori „forţe productive” ale naţiunii! Şi era din Germania, ţară care în acest moment îşi urmăreşte cu multă ambiţie, planurile de hegemonie economică europeană! Prin competitivitate şi disciplină!
Veritas laborant nimis saepe, extinguitur nunquam (Deşi respins de nenumărate ori, adevărul nu piere niciodată).