QUO VADIS
DOMINE
La 27 de ani după
„evenimentele din decembrie”, pe care unii le numesc revoluție iar alții
lovitură de stat, am avut trista ocazie de a întâlni un exponent al forței
represive ce a instaurat în România comunistă regimul terorii și și-a lăsat
amprenta malefică asupra viitorului acestei țări.
Am întâlnit un
securist în vârstă de vreo 75 de ani, cu o stare precară de sănătate, dar cu
aceiași atitudine virală a unei persoane ce se consideră superioară, ce poartă
un dispreț nedisimulat pentru concetățenii care nu fac parte din aceiași clasă
socială, dispreț pe care îl afișează deschis și îl manifestă cu nonșalanță.
În sala de
așteptare la cabinetul unui medic de familie, întâlnindu-se cu câțiva colegi
din vremurile de aur, acest reprezentant al unei „clase ce avusese aproape ca o obsesie maniacală, pornirea sau chemarea
de a distruge, a demola, a terfeli ființa umană”(cum se exprimă Mihai Sin
referitor la poliția politică din timpul comunismului), își expunea ideile tembele
cu voce tare, privind lumea din jur direct în ochi, de parcă se aștepta la
consens și aplauze:
-„Niște idioți care nu au nimic în cap
(despre manifestanții ce își pronunță opoziția față de noile legi ale justiției
care vor să dea apă la moară penalilor cu gulere albe, ori a altor nedreptăți
de care s-au săturat). Nu numai că nu mă
duc la mitinguri, dar nici măcar nu mă uit și nu ascult astfel de știri. Fac
valuri aiurea neștiind de fapt nici pe ce lume trăiesc. Pe vremuri erau
împușcați. Azi ar trebui să-i disperseze cu tunurile cu apă. Ăștia nu merită
nici gloanțe stricate pe ei.”
În momentul în care
am auzit ce rostea acea ființă cu trăsături umane, pronunțându-se vehement
împotriva propriului popor - ca o boală autoimună ce atacă organele corpului
său nerecunoscându-le, fantomele trecutului au început să mi se perinde prin
fața ochilor și am intrat în panică. Opinia sa cinică pronunțată cu o ură
inexplicabilă la adresa celor cărora încă le mai pasă de România și de viitorul
copiilor lor, mi-a amintit de cartea „Quo Vadis Domine” scrisă de Mihai Sin. Un
pasaj de la începutul volumului întâi, mi-a revenit în minte când am perceput
dușmănia acestui securist ce a îmbrăcat cu mulți ani în urmă uniforma Marinei Militare
și a condus ani buni o structură de contrainformații din cadrul acesteia.
„...cum au învățat nemernicii ăștia, șmecherii ăștia
unsuroși (Mihai Sin se referă în cartea
sa la grangurii din conducerea structurilor comuniste de partid și de stat) să-și ia pe la ședințele și congresele lor,
figuri impozante, solemne, chiar sumbre uneori? Ei, care contribuiseră la
abandonarea „de facto” a ideologiei comuniste, păstrând niște principii doar de
fațadă, dar din ce în ce mai kitsch și ea (pentru că ascundea un amestec de
gangsterism și tâlhărie autohtonă, de minciuni internaționaliste și mascaradă
de mahala, de solemnitate kremlinică și prostie fudulă, de parvenire
revoluționară și lichelism jegos al unor ajunși), fac parte dintr-o ciudată
clasă a cărei principală însușire este hămeseala, o hămeseală de tot și de
toate, fără limite, poate că nemaiîntâlnită în istorie....Iar progeniturile
lor, acești playboy ai așa-zișilor comuniști, născuți în bunăstare, întotdeauna
sătui, de când au fost mici moșteniseră, cumva paradoxal, întreaga hămeseală a
părinților. Ba, din unele puncte de vedere, hămeseala lor era și mai mare, și
mai cinică, pentru că nu mai erau obligați, cum fusesră părinții lor, să
respecte aparența principiilor. Comuniști nu mai erau de mult, sau nu fuseseră
niciodată, fiindcă înșiși marii lor învățători și-i imaginaseră în bolboroseala
lor filozofică, cu totul altfel. Într-un fel erau niște bastarzi, erau ai
nimănui. Se vor duce pe apa sâmbetei, vor ieși din istorie, însă urmele pe care
le vor lăsa vor fi groaznice, rănile vor supura încă multă vreme. Mai ușor se
va putea scăpa de holeră, de râie, poate chiar de cancer decât de ei. Pentru că
vor trăi prin urmașii lor (la fel de hămesiți, de vitali, dar mai abili, mai
adaptabili, mai orientați), și, probabil prin urmașii urmașilor lor.”
Citând acest pasaj,
îmi dau seama că portretul creionat de Mihai Sin pentru liderii comuniști,
securiști, și progeniturile lor, se potrivește mănușă unor „aleși” din zilele
noastre.
Atunci când am
citit cartea mi-am zis că este posibil ca scriitorul să aibă dreptate, dar nu
am vrut să dau crezare în totalitate faptului că „burghezia roșie” de atunci va
lăsa răni atât de adânci și de prelungi în timp, că urmașii lor vor forma
„ciuma roșie” de astăzi și, că este foarte probabil ca fii liderilor impostori
de azi, să conducă în viitorul apropiat destinul acestui popor, pentru a-l
spolia definitiv, iar când nu vor mai avea nimic de jefuit, să-i fure până și
bunul simț.
Manevrele directe,
fără perdea, apărute pe scena politică a ultimului an pentru legalizarea marii
corupții și subordonarea justiției intereselor de clanuri mafiote, mascarada
mediatică menită să bulverseze opinia publică și să împartă România în grupuri
antagonice care să se războiască între ele, ticăloșia și ipocrizia unor
conducători ce în continuare cedează în secret străinilor resursele naționale,
atâtea cazuri zilnice de ostilitate și agresivitate ale conaționalilor noștri,
și alte asemenea exemple de apocalipsă socială antiromânească, nu m-au condus
la deznădejde.
Când am văzut și
auzit „dinozaurul-securist”, despre care știam că încă nu pierise fără urmă,
dar speram ca măcar să stea ascuns până la dispariția lui și a clasei lui „pe
cale naturală”, ei bine, am intrat în panică. M-am gândit la Mihai Sin ca la un
soi de oracol, mi-au revenit în minte predicțiunile sale cu privire la
bastarzii conducători pseudo-comuniști și securiști, la urmașii lor, urmașii
urmașilor lor și hămeseala acestora moștenită însutit. Mi-am zis că vorba
pesimistă și de resemnare „noi nu ne mai reparăm niciodată”, auzită din ce în ce
mai des în ultimul timp, este cât se poate de reală și își produce efectele
nestingherită de nimeni și de nimic. Chiar nu se mai poate face nimic pentru ca
acești microbi, viruși sau bacterii distructive să nu mai producă boli
autoimune neamului românesc? Chiar suntem condamnați de o karmă malefică la
dezbinare, ură și autodistrugere?
De ce trebuie să
existe mai multe Românii? A impostorilor ce înșeală încrederea concetățenilor o
dată la patru ani pentru a le obține voturile și apoi fac și desfac ”tot ce
vrea mușchiul lor” numai „fiindcă pot” - versus țara oamenilor cinstiți care
muncesc din greu pentru o bucată de pâine și trebuie să plece printre străini
pentru un trai mai bun; țara lui Papură-Vodă în care hămesiții nu se mai satură
în a acumula averi furate și care în lăcomia lor nu ar da un capăt de ață semenilor
aflați în nevoie – împotriva țării sărmanilor ce nu pot scăpa din marasmul în
care trăiesc, însă tot ei sunt cei care dau din puținul lor pentru acte de
caritate; România beizadelelor ce trec în bolizi de lux și spulberă oameni pe
trecerile de pietoni ca pe niște popice, apoi scapă basma curată datorită
părinților lor ce au subordonat justiția sau cumpără justiția – față în față cu
țara celor cu frică de Dumezeu, ale căror drumuri mocirloase nu permit nici
măcar accesul unei salvări, și care sunt condamnați la pușcărie grea pentru
fapte minore; statul îmbuibaților ce aruncă la gunoi tone de mâncare în loc să
o doneze – opus teritoriului locuit de
oropsiții sorții ce se hrănesc de prin gunoaie și dorm pe stradă nesperând să
mai apuce ziua de mâine?
Pe cei care au
uitat vremurile „de tristă amintire” (deși această sintagmă nu știu dacă ar mai
fi de actualitate în comparație cu zilele noastre, când tot ce a fost construit
atunci cu sudoare și sânge a fost cărat pe apa sâmbetei de conjurații întregi
de ticăloși și Bastuși trădători care vând în mod repetat tezaurul Marii
Dacii), îi invit să citească „Quo Vadis Domine” scrisă de Mihai Sin, ori
tomografia socială „Blestemele Nației Române” scrisă de Nicolae Grosu, Ionel
Dănciuc și Vasile Gogonea.
Nu mai are nimeni
frică de Dumnezeu, nu mai există bun simț, opinie civică, moralitate și valori
ce au la bază munca cinstită? Unde este elita acestei țări? Doar n-or fi plecat
toți să culeagă căpșunile Europei?! Unde sunt liderii de opinie cinstiți și
nepătrunși de cancerul autoimun? Unde sunt oamenii de știință onești care nu
și-au pierdut simțul patriotic, oamenii de litere, intelectualii de marcă a
acestui neam oropsit de spoliatori, de puteri străine cu interese mârșave, ori
de trădători infami? Unde este simțul civic al oamenilor simpli care doresc să
își crească pruncii în siguranță, în țara în care s-au născut moșii și
strămoșii lor? Unde sunt generalii armatei române ce au jurat să-și apere țara
și încă se află sub jurământ chiar dacă sunt în rezervă sau retragere? Încotro
să mergem Doamne pentru a trăi liniștiți? Aici pe pământ, în țara noastră, nu
există un loc luminat, un loc cu verdeață, unde nu-i durere, nici întristare,
nici suspin? Doar în ceruri la tine? Ori și acolo s-a mai schimbat câte ceva
între timp?
Quo Vadis Domine?
Trebuie oare să ne smerim cum ne povățuiesc preoții, să stăm umili cu piciorul
secăturilor pe grumaz, să ne răstignim de dragul unor ticăloși, ca Petru care
îi pune această întrebare lui Issus înainte de a intra în Roma supliciului său?
Cdor rz Paraschiv
IORGU.