UN SÂMBURE DE CONȘTIINȚĂ
În a noua zi a
primăverii centenarului Marii Uniri, în cetatea tomitană de la malul mării a
încolțit un sâmbure de conștiință. Semințele acestea românești de
responsabilitate morală, agonizează în letargie în cea mai mare parte a
timpului, și uneori sunt trezite la viață de sintagma imploratoare
„Deșteaptă-te române” devenită după evenimentele din decembrie imn național.
Din păcate, de cele mai multe ori, și pentru cei mai mulți dintre noi, mugurii
firavi de conștiință mor de timpuriu, iar grăuntele nostru de moralitate revine
la stare patologică de somn adânc.
Așadar, câțiva localnici
așezați în habitatul istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, din
zona românească a ținutului numit Dobrogea, nu au fost păcăliți de falsa agendă
a zilei de 9 din luna lui Mărțișor, ce avea în prim plan consumul de mucenici (mulți
neștiind măcar că numele acestei delicioase prăjituri este dat pentru cinstirea
memoriei celor 40 de soldați creștini dintr-o legiune romană, care au fost
martirizați datorită credinței lor nestrămutate), ocazia golirii a 40 de pahare
de alcool (că doar tradiția de data asta trebuie respectată), ori Congresul PSD
adus în prim plan de liderii ce sunt în continuă căutare de piste contrafăcute
pentru deturnarea atenției opiniei publice de la adevăratele mari probleme ale
societății românești. Această mână de oameni ce nu s-a lăsat amăgită, și-a
dedicat seara cinstirii celor două evenimente cu adevărat importante: cel
religios referitor la mucenici și mucenicie, și cel istoric referitor la Ziua
Luptătorilor Anticomuniști din România.
Religie, tradiții,
cultură, istorie – sunt câteva ștafete ce trebuie schimbate între coechipierii
din generațiile succesive ale unui popor, în cursa aceasta de continuitate a
lui în timp. Transmiterea acestor ștafete mai departe în acest maraton
existențial al românismului, este liantul tainic ce leagă o generație de alta,
o țară nouă de aceiași țară mai veche, o condiție ce permite copacului seminției
noastre să își păstreze rădăcinile, pentru a nu risca să fie smuls și risipit pe
coclauri de vântul distrugător al globalizării, o condiție ce ne păstrează
uniți în cuget și-n simțiri.
Câți dintre noi
sunt conștienți de importanța acestei curse existențiale, astfel încât să nu
întrerupem predarea simbolurilor convenționale mai departe, prin ignoranța,
indiferența și auto-satisfacția noastră meschină?
Câți dintre noi mai
încearcă să păstreze forța latentă a sâmburelui conștiinței proprii, căutând să
creeze condiții ca ea să izbucnească efervescent în mlădițele plăpânde ale
neamului nostru?
Ne
cunoaștem oare adevărata istorie? Nu, pentru că ne-a fost furată și
falsificată. Greu încercatul arbore al neamului românesc își poate păstra
perenitatea și stabilitatea în glia străbună? Nu, dacă își uită rădăcinile, și
asta se întâmplă pentru că este împiedicat (prin omitere) să le recunoască,
fiind silit chiar prin manevre abile să le respingă și să le distrugă într-o
reacție auto-imună. Orice lucru important ce nu este păstrat în prim planul
memoriei colective a unei nații, se diluează, se șterge, se uită, dispare.
Câți
dintre locuitorii regiunii Dobrogea (nici nu îndrăznesc să spun ai României)
știu de grupările clandestine ce au format rezistența armată anticomunistă? De
Gogu Puiu, frații Fudulea, Niculaie Ciolacu, Iancu Ghiuvea și alți lideri ce au
strâns în jurul lor peste 2000 de luptători în organizațiile „Vulturii Daciei”
sau „Haiducii Dobrogei”, câți știu? Câți au habar de Golgota pe care au urcat
partizanii prinși de securitate, cât și familiile lor, în lagărele și
închisorile comuniste, ori în afara lor?
Ce fac
administrațiile (centrală și locale),
liderii aleși, pentru ca răspunsul la aceste întrebări să nu fie unul nedemn,
rușinos, chiar scandalos dacă ne raportăm la anul centenarului Marii Uniri, și
să nu ne conducă la idea că din neglijență sau cu premeditate (prin omisiune),
se urmărește diluarea sentimentului patriotic, distrugerea reperelor spirituale
și valorice ale neamului, transformarea acestui ținut aflat la răscruce de
vânturi ale istoriei, într-o colonie aservită? Dar ONG care nici măcar acum nu
coagulează pentru o acțiune unitară, dar oamenii și gazetele de cultură,
elitele de tot felul? Dar mijloacele de informare în masă cu ce se ocupă, dacă
nu acordă spații largi acestor evenimente menite să se constituie în
revirimente, renașteri ale spiritului colectiv național? Se îndeletnicesc cu
realizarea de rating pe seama emisiunilor ce determină tembelizarea poporului
și transformarea lui în populație înclinată cu precădere spre promiscuitate și
decadență? Și în cele din urmă ce face fiecare dintre noi, în afară de a nu ne
observa bârna din proprii ochii, în timp ce vedem la perfecție paiul din ochii
altuia, ori cășunăm pe capra vecinului?
Ei bine,
în ciuda acestor adevăruri amare, la Constanța, pe data de 9 ale lunii lui
Mărțișor, într-un local în care de obicei oamenii își hrănesc corpul fizic
contra cost, s-a distribuit gratuit hrană spirituală de înaltă conduită. Slujba
de pomenire a eroilor căzuți în luptele purtate cu forțele regimului bolșevic
de ocupație sau în închisorile comuniste, intonarea imnului cu accent pe profunzimea
sintagmei „Deșteptă-te române din somnul cel de moarte...”, baladele armânești
ce evocă evenimentele eroice petrecute la Grota Haiducilor din pădurea Babadag
sau din alte părți, mărturiile cutremurătoare ale fiicei liderului Gogu Puiu (născută
în pușcărie – loc ce până la vârsta de 3 ani i-a ascuns noțiunile umane de
zâmbet sau bunăvoință) despre calvarul trăit de familiile partizanilor – au fost tot atâtea mantre ce au determinat
prin sacralitatea lor, strivirea unei lacrimi sfioase în colțul ochilor
participanților, încolțirea sâmburelui conștiinței de neam, purificarea
sufletului de tina cotidiană plină de egoism, și realizarea unei comuniuni
peste timp și generații, printr-un sentiment înălțător, inefabil.
La aceleași
ceasuri ale zilei închinate mucenicilor neamului românesc și ai credinței
ortodoxe, la polul sudic al vechii cetăți tomitane, biserica „Sfânta Maria” a fost
neîncăpătoare pentru credincioșii ce au așteptat cuvânt de învățătură. Prin
părintele Constantin Necula venit de la Sibiu pentru prima dată pe aceste
meleaguri pentru susținerea unei conferințe cu teme duhovnicești, biserica s-a
adresat în mod deosebit tinerilor și a făcut-o într-un fel „mai altfel”.
Căutarea credinței cu bucurie, nădejde și onestitate – nu este o abordare nouă
a enoriașilor de către cler, însă talentul oratoric al preotului Necula,
sinceritatea și blândețea cu care a tratat unele probleme sociale sensibile,
inclusiv unele tare ale societății sau ale slujitorilor bisericii (exemplul cu
preotul care a luat de pe masa gospodarului banii pentru plata facturii de
curent și a celui care avea două personalități antagonice – una în amvon și
alta în societate), discursul deschis cu care s-a adresat auditoriului, din
care nu a lipsit umorul și zâmbetul – toate acestea au contribuit la o
catehizare „ mai altfel”.
Probabil că marea
anvergură pastoral-misionară a părintelui a fost cheia cu care a reușit să deschidă
ușițele ferecate ale sufletele prezente, a făcut ca oamenii să râdă (cu buna
cuviință necesară), să aplaude, să își manifeste bucuria înălțătoare cu
zâmbetul de buze, în biserică – într-un loc sacru în care cei mai mulți dintre
ei nu o mai făcuseră vreodată.
Așa după cum face
orice om ajuns la ananghie, când vede că mijloacele pământene și toate comandamentele
omenești sunt depășite în demersurile sale prozaice, ori cele de importanță
vitală - precum existența demnă a unei nații, îmi adresez și eu acum
rugăciunile către ceruri: Doamne ajută să crească numărul învățătorilor cu
figuri luminoase ce își practică meseriile vocaționale cu dragoste, fără pată,
și știu să păstorească turma lui Cristos departe de haitele de lupi, sau
creîndu-i imunitate față de astfel de răpitori; Doamne ajută ca sămânța
conștiinței de sine și de neam să nu se usuce, ci dimpotrivă să devină
viguroasă și să fie transmisă ca o ștafetă sacră din generație în generație!
Comandor în
rezervă Iorgu PARASCHIV