Patriotismul economic şi boala olandeză

Comandor marină (rez)  dr. Golea Pompiliu

La 1 ianuarie 2007 după eforturi şi sacrificii inclusiv de natură economică,

România a fost primită în clubul ţărilor europene. Propusă la summitul de la Salonic din 2003 şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. La 25 aprilie Bulgaria şi România au semnat tratatul de aderare la Abaţia Neumünster din Luxembourg.

            România încă de la jumătatea ultimului deceniu al mileniului trecut şi-a afirmat dorinţa de a avea o economie deschisă.

Trecerea de la o economie de tip centralizat la una deschisă s-a  realizat cu conflicte sociale şi vulnerabilităţi; printre ele scăderea capacităţilor productive atâtea câte erau ele.

Şi restructurarea cerută trecea de fapt în prima fază printr-o destructurare.

            După anul 2000, Europa şi implicit România se găsea într-un ciclu economic expansionist influenţat de politicile „Consensului de la Washinghton”. Investiţiile străine din care jumătate erau speculative, inundau România încurajând politicile consumatoriste şi mai puţin cele bazate pe ofertă şi export. Şi toată lumea avea sentimentul prosperităţii şi traiului decent. Şi eram încrâncenaţi în lupte politice ca şi astăzi de fapt, uitând de interesul naţional autentic, în timp ce alţii vedeau în sfadele noastre oportunităţi de afaceri.

Încă din 2007,  economişti de marcă au atras atenţia asupra noului început de

criză. Uitasem că în Extremul Orient avusese o criză economică soldată cu îmbolnăvirea „tigrilor asiatici”.

Referindu-se la SUA, Paul Krugman ne atrăgea atenţia că „ceea ce promotorii lui numesc miracolul pieţei nu e decât rezultatul manipulării jocului de către cei bogaţi, care după revoluţia industrială au creat o Americă a lor cu miliardari extravaganţi, muncitori oprimaţi şi lipsa oricărei preocupări pentru redistribuirea bogăţiei în societate” (Conştiinţa unui liberal, Editura Publica, 2010 p. 8). Şi mai ştim, că speculaţiile bursiere de tip Ponzi au dus la criza ce avea să ne cuprindă şi pe noi! De fapt din 2008 pentru că manipulările electorale din România acelor ani cu sprijinul FMI ne-au împins în 2009!

Cert e că retragerea unei părţi importante din capitalul străin din România jumătate speculativ, ne-a lăsat fără resurse financiare. Pentru că noi nu ne-am învrednicit să ne realizăm prin eforturi proprii şi raţionalitate, echilibrele financiare având un deficit al contului curent ce a atins în 2009 şi 12% din PIB.

Şi uite aşa am fost obligaţi să ne împrumutăm la FMI pentru.....asigurarea echilibrelor monetare! De investiţii prin apelarea la Banca Mondială sau la Banca Centrală Europeană nici vorbă! Celelalte ţări au cam uitat de principiul solidarităţii europene şi şi-au cam văzut de rezolvarea crizele lor.

Şi aşa a luat naştere conceptul de patriotism economic! L-am auzit în discursurile doamnei Angela Merkel. Fiecare ţară trebuie să-şi rezolve singură problemele economice (sportiv sau nu spun eu): creşterea economică , ocuparea forţei de muncă, controlul inflaţiei, balanţele comerciale de ce nu ....active. Ca pe vremea mercantilismului!

Şi iată că patriotismul economic, a făcut din Germania liderul competivităţii economice. Dar au apărut şi criticii: Adam Posen fost membru al comitetului de politică monetară a Bank of England şi preşedintele lui Peterson Institute for International Economics acuză Germania că prin surplusul său comercial şi beneficiile unei monede europene slabe cauzează probleme în întreaga lume. O spune pe şleau „ jefuieşte Europa şi restul lumii prin faptul că primeşte o subvenţie pentru exporturile sale de la un euro mai ieftin decât ar fi fost marca sa şi datorită slăbiciunilor unor ţări” (SIC!).

O reacţie radicală la adresa politicii Germaniei, a venit din partea preşedintei Frontului Naţional (extrema dreaptă) din Franţa nimeni alta decât doamna Marine Le Pen care i-a cerut  „solemn" lui François Hollande organizarea unui referendum în ianuarie 2014 privind ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

Chiar dacă ideea, nu cred că e cea mai inspirată, e interesant ceea ce cere- patru reforme minimale: revenire organizată la monede naţionale; dizolvarea spaţiului Shengen; autorizarea patriotismului economic şi reindustrializarea cu protecţionismul frontierelor ; prevalenţa din nou a dreptului naţional asupra dreptului european.

Totodată doamna Marine Le Pen atrage atenţia asupra pericolului reprezentat de "intrarea Bulgariei şi României în spaţiul Schengen fără vreo limită", care nu este încă realizată, mai multe ţări exprimându-şi reticenţele!

Radu Golban un profesor de valoare, nimeni altul decât cel care a descoperit datoria istorică de 18 miliarde euro a Germaniei către România, trecută în ignorare, în recenta sa carte „ România. Alternative la corsetul Europei” apărută la Editura Top Form din capitală, arăta că după 1989 „ România a capitulat în mod necondiţionat, cu speranţă şi entuziasm, în faţa acestor valori şi instituţii ale Occidentului, către care aspirase decenii de-a rândul. Fascinaţia visului occidental a vrăjit şi populaţia, dar a influenţat şi decizia şi elitelor, astfel că intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană s-a produs ca un marş triumfal, nu după evaluări în cadru naţional şi după negocieri temeinice şi responsabile cu viitorii parteneri şi aliaţi” (p. 9-10). Adaug eu! În folos naţional!  

Rezultatul mediocrităţii managementului guvernamental, îl vedem astăzi când România nu mai are active competitive proprii şi este vulnerabilă în faţa crizei financiare neputând să-şi recreeeze propriile sale capacităţi productive!

            O parte a clasei politice a văzut în vânzarea resurselor naturale ieftine o cale de relansare economică (SIC!) uitând de fenomenul cunoscut sub numele de „boala olandeză”.

            Paradoxul ţarilor care au resurse naturale şi ca atare venituri substanţiale (reale sau potenţiale) la buget dar nu au dezvoltare economică stabilă, este cunoscut în lumea economică sub termenul de „Boala Olandeză” (în engleză, The Dutch Disease).

            Termenul s-a născut în 1977 după o analiză a revistei The Economist despre căderea economiei olandeze din 1959. În acel an, olandezii au dat peste un substanţial zăcământ de gaze naturale. Bucuroşi, s-au pus pe exploatat… şi pe încasat. E drept pe alte principii decât cele specifice nouă! Mai etice!

 Banii de pe gaz au început să vină şi să umple visteria statului. Din păcate însă, cum de multe ori se întâmplă, sfârşitul poveştii a fost trist.

La scurt timp după ce au început să încaseze banii de pe gaz, olandezii au observat că celelalte sectoare ale economiei – în special cel industrial – au avut de suferit. Economia reală a început să intre în declin.  A contractat practic o boală. Care sintetic poate fi spusă explicată astfel: dezvoltarea sustenabilă nu poate fi susţinută cu bani câştigaţi uşor.  Politicile de dezvoltare economică ale statelor dezvoltate, pun exploatarea resurselor printre ultimele priorităţi. Multe preferă să conserve resursele pe care le au pentru vremuri cu adevărat grele!

Pentru orice ţară cu probleme economice, disponibilitatea resurselor este o seducţie mare. Exploatarea şi vânzarea acestor resurse generează venituri imediate, în surplus faţă de economia reală. Ceea ce este de fapt un blestem bine deghizat- „blestemul resurselor”. Surplusul de venit peste ce produce economia reală, pune presiuni asupra monedei naţionale, iar o monedă naţională apreciată descurajează exporturile. Şi încurajează importurile de produse finite care salvează alte ţări care aplică reperele „ patriotismului economic”. Pentru ele desigur!

Exploatarea resurselor concurează practic direct cu economia reală. Astfel, fiecare leu scos din exploatarea resurselor naturale,  va concura cu leii generaţi de alte sectoare economice. Problema este că aceste „alte” sectoare economice sunt cele care ar trebui să permită creşterea economică sustenabilă a României.

A doua problemă e că această concurenţă este neloială. Şi parcă nu e în ton cu filozofia Uniunii Europene.

Dacă firmele din economia reală trebuie să se concureze unele cu altele pentru angajaţi, contracte, şi capital, companiile miniere scot practic bani din piatră facili.

Veniturile generate de această industrie, le permit să atragă oamenii cei mai bine calificaţi de la nivel local, oferindu-le salarii pe care firme din economia reală nu şi le pot permite. De exemplu, o mică fermă nu are cum să concureze cu un gigant din industria minieră. Se ajunge astfel ca o mare parte a forţei de muncă să fie acaparată într-o industrie care nu generează inovaţie, şi care prin raţiunea ei nu este sustenabilă.

Mai toate localităţile miniere au eşuat în crearea unei baze economice alternative.

S-a văzut şi la Roşia Montană, guvernanţii dând dovadă de francheţe dezarmantă în luări de cuvânt –„doar asta ştiu să facă din tată în fiu”.  

Salarile oferite de industria minieră  atrag mare parte din forţa de muncă locală, şi descurajează iniţiativa privată. Când exploatarea minei ajunge la declin, trage de obicei după ea şi infrastructura economică şi socială construită în jurul ei.”

Asta s-a văzut după închiderea marilor mine din anii 1996-2000.

Revenind la conceptul teoretic de „ patriotism economic”, analiza evoluţiilor din Europa arată în contextul crizei financiare, că guvernele continuă să încerce să orienteze economiile lor, mai degrabă decât lăsându-i pe piețele libere . În ciuda declaraţiilor privind liberalizarea pieţelor, intervenționismul este incontestabil. Mascat de investiţiile seducătoare în alte ţări pentru găsirea de resurse ieftine şi oportunităţi.

Este clar că a apărut deja sub masca globalizării o nouă politică care determină guvernele să devină creative. Fără a nega economia deschisă caută forme de asigurare a sustenabilităţii economice ca o reacţie la posibile reacţii din mediul extern.

O carte apărută recent în SUA intitulată „ Economic Patriotism in Open Economies” scrisă de Ben Clift şi  Cornelia Woll scoate în evidenţă aceste provocări pe timp de criză.

Mie imi este clar că paradigma creşterii şi dezvoltării economice trebuie să se schimbe. O Românie în Uniunea Europeană cu reguli clare ca de exemplu deficit bugetar şi de cont curent uniform pentru toţi componenţii. Pentru că deh....inclusiv  reprezentanţi ai FMI au afirmat că unele ţări pot sa aibă deficite mai mari decât altele!

Adică mai neaoş spus, au voie să aibă mai mulţi bani la dispoziţie pentru dezvoltare în raport cu alţii! Care, trebuie să aştepte cu serenitate, prin efectul multiplicator să ajungă şi la ei într-o zi efectele pozitive ale integrării!

O Românie cu o dependenţă de maxim 50% faţă de schimburile economice din Uniunea Europeană şi un comerţ omnidirecţional. Nu spun lucruri noi.

Vreau să mai relatez un singur aspect: Ungaria de lângă noi vrea să devină a doua putere industrială a Europei Unite. După Germania. A spus-o domnul Orban.

Şi mai mult! Va construi şi centre de procesare a resurselor naturale la graniţa cu România! În lanţul logistic şi valoric general planificat pentru această strategie. E de meditat! Asta înseamna tot patriotism economic! Şi nu e de acuzat!

Dimpotrivă!

Ca o încheiere!

După sursele Ministerului Finanţelor, încasările zilnice ale României sunt: de 123 milioane euro din care cea mai mare parte provin fonduri europene (SIC!)  iar cheltuielile de circa 129 milioane euro! Din start un deficit zilnic de 6 milioane euro!

Încasările din activităţile rezidente nu ajung, ca să susţină nevoile economice şi sociale. De exemplu pensiile şi salariile sănătatea, educaţia!

Fie şi numai prezentarea acestui argument este suficientă, pentru a scoate în evidenţă necesitatea aplicării pe baza unor strategii bine focalizate a conceptului de patriotism economic şi de valorificare superioară într-un complex integrat a resurselor naturale.

            Veritas laborant nimis saepe, extinguitur nunquam (Desi respins de nenumarate
ori, adevarul nu piere niciodata).