sâmbătă, 31 martie 2018
Stimati
camarazi,
Asa cum v-am obisnuit, va
informam despre intalnirile pe care BO al Filialei 1 SCMD Constanta, le are cu
cei care ne hotarasc soarta, indiferent de nivelul demnitatii ocupate de
respectivele persoane.
Am purtat astfel de discutii la sediul judetean PSD. A venit randul
informarii, parlamentarilor PNL, din judetul Constanta, asupra discriminarilor
la care suntem supusi, prin elaborarea unor legi profund descriminatorii si
nedrepte.
Pe data de 29. Martie am purtat aceasta discuție cu dl deputat Huțucă Bogdan Iulian, Președintele
organizației PNL județ Constanța. Membru în Comisia de buget-finanțe a Camerei
deputatilor.
Temele discuției, nedreptățile produse tuturor rezervistilor din
țară cu:
- OUG 57/2015 si
- OUG 59/ 2017,
ordonante care amputează sever din drepturile noastre financiare, după ce ne-am
onorat contractul cu tara;
- OUG 90/ 2017 cea referitoare la neacordarea
ajutoarelor salariale;
- Proiectul Legii sindicatelor ( proiectul
Gișe), abandonat prin sertarele Senatului.
Apreciez receptivitatea dlui deputat. Și o concluzie care am tras-o
toți membrii BO al filialei noastre, este că parlamentarii NU CUNOSC
SPECIFICITATEA NORMELOR CARE NE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA. Atât ca activi, cât și
în rezervă. Deoarece in parlament sunt organizati pe specificul pregatirii
fiecarui parlamentar. In cazul de fata domnul deputat este specializat pe
probleme de fiscalitate. Cu dl deputat am avut norocul că este rezervist (a
făcut armata la t.r.; are livret militar si ordin de chemare) . Cunoaște de la
unii constanteni foști militari că este o mare nemulțumire in randul
rezervistilor. Noi am argumentat punctual toate problemele. Și am anexat documentarului complet, copii de
pe cupoane de pensie in care un general cu două stele, pensionat in 2001 are
pensia brută mai mică decât un maior ( pe funcție maxima de lt. col. )
pensionat in 2016. Precum si alte cupoane de pensii, care chiar nu sunt
"nesimțite". Așa cum a sesizat si dl deputat.
Vă vom ține la curent cu ceea ce intreprindem pentru membrii
noștrii. Si vom monitoriza permanent activitatea parlamentarilor constanteni,
informandu-va impartial despre ceea ce se intampla.
Mulțumiri domnilor ofițeri din BO al filialei care m-au însoțit în
acest demers.
Cu respect
Vicepresedinte Responsabil Zona SE in CD al SCMD
Presedintele Filialei 1 SCMD Constanta
Cdor rz Ilie Truta
marți, 20 martie 2018
STIMATE
SI STIMATI MEMBRII DE SINDICAT AI
FILALEI
1 SCMD CONSTANȚA
Precum bine stiti din informarile
anterioare, pe data de 02 martie 2018, am avut o intalnire cu Secretarul executiv
al PSD (judet) Constanta. La cererea
acestora. La acea intalnire, din partea BO al filialei au mai participat dl.
Cdor. Rz. Cornel GOLDIC, dl.Col. Rz. Gheorghe ROHIAN și dl. Lt. Col. Rz. George
HOSTINA. Am invitat de asemenea pe dl. Am. Rz. Traian ATANASIU – Presedintele
Clubului Amiralilor si pe dl Gl. Lt. Rz. Constantin ZECA – Presedintele ANCMRR
filiala Constanta.
Cu acel prilej, reprezentantul PSD a
fost informat despre problemele care ne preocupa. Care nu au fost cuprinse in
planul de guvernare. Dar ne afecteaza existenta in mod negative, prin decesul
in medie a 500 de rezervisti/luna la nivel national. Si ne stirbeste demnitatea
si onoarea prin denigrarea in toata mass media. Rezervistii S.N.Ap. ajungand
paria societatii romanesti. Si vinovatii de serviciu pentru tot ce merge prost
in tara asta.
S-a stabilit ca pentru data de 16 martie
2018 sa ne prezentam la sediul domniilor lor cu un draft cuprinzand problemele
noastre, pentru a fi aduse la cunostinta parlamentarilor constanteni, in cadrul
unei dezbateri.
Va informez ca intalnirea s-a
desfasurat conform celor convenite. Delegatia Filialei 1 SCMD Constanta a fost
compusa din: subsemnatul, dl. Cdor. Rz. Cornel GOLDIC, dl. Col. Rz. Valentin
VERZEA, dl Col. Rz. Gheorghe ROHIAN si Presedintele Filialei 2 Mangalia dl Cdor.
Rz. Traian STANCULETE.
Temele discutiilor:
1. OUG
59/2017 abrogarea art.VII. Adica sa se revina la actualizarea pensiilor cu
activii, deoarece avem SOLDA DE
REZERVIST, nu pensie militara , sau pensie speciala, cum vuieste toata
media romaneasca;
2. OUG
57/ 2015 abrogarea art. 40. Pe scurt neamputarea Legii 223/2015 si revenirea la
normalitate;
3. OUG
90/ 2017 abrogarea art 11. Pe scurt acordarea ajutoarelor compensatorii in
continuare.
4. Am
solicitat adoptarea de urgenta a Legii sindicatelor, in acest sens SCMD
inaintand Senatului Romaniei inca din anul 2015, un proiect de lege a
sindicatelor adaptat cerintelor actuale ale societatii si economiei romanesti.
Iar o astfel de lege este necesara si militarilor activi, care in acest moment
sunt calcati in picioare de politic.Dupa bunul plac al politicului.
Sunt obligat fata de dumneavoastra sa va expun total
impartial si concluziile acestor discutii. Si va informez ca am fost primiti cu
caldura si multa consideratie de ( nu le mai spun functiile din organizatia
judeteana Constanta, pentru ca sunt cunoscuti ), domnii: RADU, DONTU. Si cele
mai importante personalitati prezente: dl. Viceprimar Constanta - Costin
RASAUTEANU si dl Senator Stefan MIHU, membru in comisia de buget finante a
Senatului Romaniei.
Solicitarile noastre au fost ascultate CU ATENTIE
MAXIMA. INSUSITE. AGREATE. Si nu in ultimul rand apreciate ca foarte bine
argumentate. Indreptatite si pertinente de dl. Senator Stefan MIHU. Am precizat
dlui senator ca ii vom continua monitorizarea actiunilor parlamentarilor PSD
Constanta si vom solicita de fiecare data lamuriri, deoarece au fost votati ca
sa ne reprezinte si pe noi in parlament. Pe noi cei peste 8.500 de rezervisti
ai acestui judet. Si familiile nostre. Precum si militarii activi din toate
structurile SNAp. Si familiile acestora. Am stabilit de asemenea cu dl. Senator
Stefan MIHU, o noua intalnire, pentru a dezbate problemele de ordin general care ne preocupa pe fiecare dintre
noi, ca cetateni ai acestei tari, precum:
-
Cine nu lasa Guvernul
sa guverneze?
-
De ce nu se face macar
o autostrada care sa lege ”ragatul” de Ardeal?
-
De ce nu se absorb fondurile
europene? Exemplu Polonia.
-
Cine raspunde pentru
genocidul la care suntem supusi cu totii, prin cosumul de produse din UE
neconforme, existente pe piata romaneasca, si altele.
Asa
ca daca aveti ceva care merita adus la cunostinta unui senator al Romaniei, va
astept la sediu pentru a prelua problema dumneavoastra. Din orice domeniu de
activitate. Data urmatoarei intalniri, in principiu la sfarsitul lunii martie
2018.
Am
stabilit cu domnul viceprimar sa realizam un parteneriat pentru un oras mai
curat si mai nepoluat. Prin participarea noastra si a membrilor familiilor
noastre la : plantari de puieti in municipiul Constanta; igienizarea lacului
Tabacariei. Initiativa nostra , cuprinsa in proiectul Programului de activitati
pe acest an, a surprins placut si totodata a impresionat pe domnul Viceprimar,
care a tratat-o si a apreciat-o ca atare. La toate actiunile se va face
mediatizare masiva. Asa ca voi stabili datele cand vom face aceste activitati
si va voi informa in timp util. Am rugamintea de a va mobiliza EXEMPLAR. Caci
aici veniti la o miscare in aer liber. Lasati ceva concret in urma voastra. Si
nu mai aveti scuza ca nu va puteti deplasa …precum se intampla la mitinguri. Va
luati si membri de familie si va iesi ceva frumos. Pentru ca fiecare dintre voi
este frumoasa ( frumos ).
In
incheiere tin sa multumesc dlui Cdor rz Cornel GOLDIC pentru documentarul
intocmit in acest scop. Si tuturor membrilor delegatiei pentru seriozitatea,
rigurozitatea si demnitatea caracteristice militarului de cariera. Atitudine
care a impus respectul partenerului de dialog. De asemenea le multumesc
tuturor, pentru ca au sutinut cu argumente pertinente si de bun simt, fiecare
dintre problemele discutate.
Cu
respect,
Vicepresedinte
Responsabil Zona SE in CD al SCMD
Presedintele
Filialei 1 SCMD Constanta
Cdor.rz.
Ilie Truta
duminică, 18 martie 2018
ARDEALUL – INIMA SÂNGERÂNDĂ
A DACIEI
„Pe
culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și
binecuvântată între toate țările lăsate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un
măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate
cu mândrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale
Europei. …”
Istoricul,
scriitorul și revoluționarul Nicolae Băcescu (1819-1852)
„Pământul este
îmbelșugat în aur și argint ca și în oțel, antimoniu, pucioasă, aramă și sare minerală
bună la gust. Este un mare belșug de roade. Grâul crește pe un pai înalt cât
trestia, și nu pot găsi nicăieri mai bun. Ei hrănesc vitele cu tărâțe și mei.
Orzul crește prea bine aici și oamenii nici nu au nevoie de el pentru a pregăti
berea, deoarece au vin destul care este mai bun decât unele vinuri din lumea creștină, afară de vinul de Rin și de cel
unguresc. Sigur că și albinele produc des ceară si miere, iar pădurile nu duc
lipsă nici de vânat, nici de vulturi, șoimi, fazani, potârnichi, păuni sălbatici,
cocoși sălbatici, lebede etc.”
Învățatul nuvelist și journalist german Eberhard
Werner Happel (1647-1690)
„….Țară aflată între
munți, de unde se scot uneori bucăți mari de aur din cel mai curat, străbătută
de râuri care și ele poartă firicele de aur și uneori chiar bucăți mari până la
un funt și jumătate, și care s-a dovedit îndeajuns de îmbelșugată prin monedele
antice de aur ale romanilor care se mai scot foarte des acolo din pământ chiar
și acum în zilele noastre. Câmpii mănoase își răsfață roadele sub un soare
nespus de darnic. Cereale de tot felul se produc din belșug, si nu cred să se
găsească în lume loc unde să crească mai bine grâul ca în această Transilvanie,
căci aici paiul grâului este aproape tot atât de tare și de lung ca trestia. Și
semn de o deosebită bunăstare, locuitorii nu mănâncă altă pâine decât de grâu,
ba chiar si iobagii. Cu acesta, ca și cu meiul – din care este mare belșug – se
îngrașă porcii și alte vite, ca și cu fasole și-un soi de orz numit aloe.”
Reputatul geograf și savant slovac David Frölich (1595-1648)
Cele
trei descrieri ale Transilvaniei, realizate de trei mari personalități ce au
trăit în perioade diferite, sunt doar o mică parte din multitudinea de mărturii
referitoare la bogăția „țării de dincolo de păduri” (Terra ultra silvam),
mărturii ce se constituie în tot atâtea argumente și răspunsuri (extinse asupra
tuturor ținuturilor românești) la întrebările : de ce aceste regiuni dacice au
avut parte de-a lungul timpului de atâtea năvăliri străine?; de ce locuitorii
acestor vetre străvechi au fost urgisiți, maltratați, omorâți, mințiți și
exploatați de venetici („împăraţi pe
care lumea nu putea să-i mai încapă”) ce și-au arogat
drepturi de stăpâni și comportament de satrapi?
Bogăția,
abundența de resurse, diversitatea reliefului, condițiile de climă, poziția
geo-strategică și frumusețea cu care au fost binecuvântate aceste ținuturi în care trăiesc românii, s-au
transformat într-un blestem, o anatemă ce încă își produce efectele. Nicio țară
din lume, în care toate acestea au fost austere sau inexistente, nu a fost mai
râvnită și mai însângerată decât România.
Cartea
cu titlul „Nincs Kegyelem“ (Nu există milă și îndurare) publicată de Ducso Csaba în 1939 la Budapesta, cuprinde capitolul „Mărturisirea Leventului”,
în care se spune așa: „Eu nu am decât un
țel: un mare imperiu maghiar, de 50 de milioane de maghiari ai veacului ce
vine. Loc, loc pentru națiunea maghiară! Toți ceilalți trebuie să piară, să
emigreze, sau îi vom suprima pe toți!” Zis și făcut. Mistificarea istoriei
Ardealului a fost întotdeauna o politică de stat a Ungariei, minciuna fiind
promovată cu agresivitate și ostentație în Occident. Deși există numeroase dovezi
incontestabile că la „descălecatul” acestui sângeros popor de nomazi,
Transilvania era locuită, deși inclusiv renumiți cronicari unguri recunosc
acest lucru, deși izvoarele și evidențele istorice arată limpede că nu au
dreptate, revizionismul maghiar nu a obosit niciodată. Ba se pare că în anul
Centenarului României Întregi eforturile revendicative s-au întețit.
Pentru
a-și forma o nație care să stăpânească niște teritorii ce nu le-au aparținut în
mod legitim, ungurii au recurs la o serie întreagă de strategii terifiante.
Și-au dezvoltat limba împrumutând mii de cuvinte din bogata limbă românească și
au scris-o folosind caractere românești; au făcut eforturi ce ar putea fi
considerate drept ilare dacă nu ar fi cu adevărat tragice, pentru identificarea
cu dacii, pretinzându-se urmașii lor, cu toate că geto-dacii girează cu dovezi
incontestabile pentru urmașii lor de drept, iar pietrele Sarmizegetusei gem de
revoltă; au recurs la crime de identitate împotriva etnicilor români forțându-i
la maghiarizare prin rebotezare și prin schimbarea religiei (Ungaria a fost
brațul înarmat al catolicismului împotriva ortodoxiei); prin Unio Trium Naționum
(Căpâlna – 1437) naționalitățile minoritare; unguri, sași și secui, deveneau
favorizate, iar românii majoritari erau discriminați și considerați etnie
tolerată; trupele terrorist-hortyste au violat, torturat și ucis (în mod
deosebit în perioada 1940-1944) mii de români din Ardealul de Nord, determinând
dezrădăcinarea populației băștinașe și gonirea ei în exod; au întreprins și
întreprind necontenit prin autoritățile statului ungar, organizații mai mult
sau mai puțin oficiale, spioni, informatori, agitatori, și în general tot ce le pică în mână, atacuri furibunde împotriva
unității noastre statale; au susținut cu o perversitate draconică în toți
acești 96 de ani, de când Ardealul le-a alunecat printre ghearele hrăpărețe, un
lobby pungaș pe lângă cancelariile
occidentale pentru a-și legitima un drept nelegitim. Pentru toate acestea,
jurații imparțiali ai tribunalului istoriei (cu toate că mă îndoiesc să mai
existe așa ceva), îi declară pe urmașii lui Attila ca fiind vinovați față de
români; de etnocid, genocid, fapte de înșelăciune în formă continuată,
piraterie națională și holocaust asupra culturii.
Dar
trebuie subliniat că nu doar românii au fost sacrificați pe altarele
naționalismului maghiar extremist și a ideologiei lor de ațâțare a urii între
popoare. Ticăloasa învoială interetnică Unio Trium Naționum nu îi favoriza în
mod real pe ungurii iobagi. Atunci, ca și acum, egalitatea era cântărită cu
măsuri diferite, făcând ca unii să fie mai egali decât alții.
Secuii,
această etnie distinctă și de șine stătătoare încă din Evul Mediu, au fost și
ei cozi de topor ce s-au rupt în mâinile nomazilor veniți de undeva din stepa
munților Urali. La Adunarea Deputaților din februarie 1919, deputatul secui
Joseph Fay declara despre secuime ca fiind „copilul
vitreg al statului ungar,… iar viața lor tradițională separată a căzut jertfă tendințelor
maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare
vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar”. Cserei Mihaly, nobil secui
din Scaunul Ciuc, ce a ocupat diverse funcții militare sau de funcționar al
statului ungar, spune printre altele în cea mai semnificativă istorie scrisă de
el în limba maghiară a vremii: „Ferește-te
Transilvanie, că nu de puține ori păsatul unguresc ți-a fript buzele”. Iar
acum ce se întâmplă cu această etnie jertfită? Acum secuii nu mai sunt secui.
Doresc autonomia Ținutului Secuiesc dar nu se consideră secui. Se identifică cu
maghiarii și se luptă pentru recunoașterea unui proiect identitar al unei
comunități ce nu mai există?!
Așadar,
după părerea mea, blestemele nației române au fost atrase de bogăția arealului
în care a existat dintotdeauna românitate, și nu sunt doar o urmare a
moștenirii bolșevico-comuniste (după cum afirmă reputatul sociolog Nicolae
Grosu în tratatul cu același titlu) ele, moștenirile acestea fiind doar un efect,
nu și o cauză. România, această „țară mândră și binecuvântată între
toate țările lăsate de Domnul pe pământ”, cum declară istoricul Nicolae Bălcescu când se referă la
Ardeal, a atras invidia, lăcomia și rapacitatea păsărilor de pradă. Din păcate,
de multe ori în țările române, ori în actuala Românie, nu au existat vânători
care să se lupte cu răpitoarele hrăpărețe. Au existat doar niște oameni de
paie. Ei însă nu au produs nici măcar efectul de sperietori, ci mai degrabă au
devenit jucării de cârpă pentru pajurele ce se hrănesc cu națiuni, ori zone de
găinățare.
În loc să contracareze sistematic
revizionismul maghiar prin evidențierea realităților istorice aflate dincolo de orice semn de întrebare, în loc să
blocheze orice încercare șovină a vecinilor de la apus atât în afara granițelor
țării, dar mai ales în interiorul lor, acești oameni de paie ce fac? Lasă
rădăcinile istoriei nostre să putrezească, să fie pierdute în derizoriu, ori
blasfemiate prin crasă iresponsabilitate, sau trădare mascată. Cetatea voievodului
Gelu (Dăbâca – județul Cluj) este părăsită, fără măcar un panou cu informații
ori indicatoare care să conducă turiștii la ea, iar cetatea lui Menumorut de la
Biharia (județul Bihor), nu numai că nu este identificată cu importanța
cuvenită, ci mai mult decât atât, a fost transformată într-un …. teren de
fotbal!!!
Neglijență,
premeditate, supunere către marile puteri străine sau către zeul ban,
permisivitate a acțiunilor anti-românești ca urmare a vreunui șantaj? Care să
fie răspunsul guvernelor de după `89 la implicarea lor timidă, sau inexistentă,
în vindecarea acestei răni naționale care nu mai apucă să se cicatrizeze?
Guvernele
USL-iste sau PSD-iste ale ultimilor ani, au transferat dreptul de exploatare a
gazelor de șist din Transilvania către Austria, Rusia și Ungaria - țări care în
trecut și-au manifestat cel puțin un interes economic asupra teritoriului
României. Ultimile guverne majoritar social-democrate, încheie negocieri sau
licitații în manieră confidențială cu Ungaria, în vederea livrării unei bune
părți din gazul extras de la Marea Neagră către vecinul de la soare-apune, ce
și-ar dori să fie un HUB (piață) regional cu gaze rusești sau românești.
Pădurile
românești sunt tăiate în mod criminal (potrivit unui studiu efectuat de către
Greenpeace în România se taie 3 hectare de pădure pe oră), iar lemnul ca și
alte materii prime, ia drumul străinătății la prețuri derizorii, întorcându-se
în țară sub formă de produse finite la prețuri mari. O fundație susținută de
miliardari străini a cumpărat mii de hectare din Parcul Național Piatra
Craiului, alte personae fizice sau juridice străine, prin metode mai mult sau
mai puțin dubioase, au intrat în posesie de pământuri românești (unele cu
caracter strategic) fără ca status-quo-ul teritoriului național să fie afectat
la prima vedere. Și să știți că nu oamenii simpli fac toate astea, fie ei unguri,
sași, secui, turci, tătari, ruși sau alte naționalități conlocuitoare ce
trăiesc pe tărâmul vechii Dacii. Aceștia își macină umilințele alături de
vecinii lor români și conviețuiesc cu ei în mod armonios, deși uneori se lasă
manipulați de semințele de vrajbă semănate de liderii străini – păsări de pradă
cu concursul liderilor autohtoni – găini de ogradă.
Sau
poate acțiunile guvernanților noștri, pe care unii dintre noi ar fi tentați să
le eticheteze drept trădătoare, sunt doar un răspuns tipic învățăturii lui
Iisus Hristos, gen „celui care te lovește
peste un obraz întoarce-i și pe celălalt”? Dar pentru Dumnezeu, asta nu
este întoarcere de obraz, ci întoarcerea poponețului și dezgolirea lui pentru
ca vărgile ungurești sau de altă naționalitate să fie mai bine simțite pe
pielea goală! Iar dacă uneori onor-autoritățile acestea vor să facă un
exercițiu de smerenie, să o facă cu propria persoană și nu cu țara pentru care
în ultima sută de ani, milioane de români și-au dat viața, sau au fost
torționați de călăii de atunci, deveniți acum grupuri de oameni de afaceri sau
consorții trans-frontaliere - un fel de aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.
Pe culmea cea mai înaltă a munților
Carpați, Ardealul – fosta inimă de aur a Daciei, acum sângerândă și cu atâtea
infarcturi la activ - privește rănit și umilit, cum în secolul XXI după
Hristos, în anul Centenarului Unirii cu Vechiul Regat, un alt tricolor decât
cel românesc își flutură intențiile de dezbinare pe sub nasurile guvernanților
ce și-au păstrat simțul olfactiv doar pentru bani. Dar să nu uităm vorbele lui
Benjamin Franklin, părintele libertății americane, care spunea că „…cine renunță la libertate pentru siguranță
(siguranța unei funcții, a unui interes material, a unei porții de mâncare sau
a unui culcuș comod), nu merită să aibă
nici libertate și nici siguranță, și nici nu le va avea!”
19
martie 2018 Comandor
în rezervă Iorgu PARASCHIV
miercuri, 14 martie 2018
CENTENARUL BETLEEMULUI ROMÂNESC
Românii au trăit cu
certitudine un sentiment înălțător la 1 decembrie 1918, când toate teritoriile
istorice în care ei locuiau din moși-strămoși, se uneau într-o singură țară. Conviețuitorii
unui asemenea eveniment, și mai ales cei care au pus umărul la înfăptuirea lui,
probabil că au putut muri împăcați cu gândul misiunii îndeplinite. Noi cei de
azi, contemporani cu Centenarul actului de naștere al României, avem
posibilitatea să trăim simțăminte similare și bine ar fi să nu ratăm o asemenea
ocazie. Veți spune că Statul Unitar Român nu a pățit nimic, că nu avem nicio
unire de teritorii de făcut, așadar un eveniment fuzionar nu poate fi retrăit
după 100 de ani, decât în mod aniversar. Eroare.
Este adevărat,
slavă Domnului, că România încă este întreagă, deși din trupul născut la 1918
au fost ciopârțite câteva bucăți de către doi măcelari numiți Hitler și Stalin,
iar ciozvârtele însângerate au fost aruncate la câțiva câini aflați în
vecinătate (unul dintre ei, numit Atila, mai mârâie și astăzi și stă la pândă
pentru o bucată de Ardeal mai mare decât cea pe care a pusese labele din 1940
până în 1944, datorită unui rege slab și a camarilei lui de același calibru).
Este adevărat, slavă Domnului, că facem parte din organizații internaționale care
ne garantează suveranitatea statului unitar, iar hotarele au rămas neschimbate,
chiar dacă suprafețe întinse dintre frontiere aparțin deja unor străini de neam
și țară.
Vatra, în mare
parte este la locul ei, însă au plecat oamenii, iar cei care au rămas sunt mai
dezbinați ca oricând. Așa deci, noi cei prezenți la veac aniversar al nașterii României
- unul din cele 188 de state independente ale Terrei- avem ocazia să punem
umărul la unirea noastră.
Dacă la toți
conducătorii post-decembriști au reușit ceva, acel ceva este aplicarea principiului
strategic „divide et impera”. Au asmuțit clasele sociale una împotriva alteia;
breslele profesionale se luptă între ele ca niște câini îndârijiți în fața
guvernului-stăpân ce rânjește arătându-le osul; generațiile își aruncă
invective dușmănindu-se; elevii îi înjură pe profesori - profesorii se răzbună
pe ei pregătindu-i să devină niște buni perdanți; pacienții îi acuză pe medici
– medicii ridică din umeri și pleacă din țară; organizațiile de tot felul sunt
scindate între ele și în interiorul lor, datorită orgoliilor, lăcomiei,
trădărilor; chiar și personaje aflate la putere i-au hotărâri contradictorii ghidându-se după un program cu un singur punct
– furt metodic, care se contrazice datorită parantezei care urmează – furt la
întâmplare. Așadar este treabă destulă de făcut pentru a ne justifica rolul și
meritele de unioniști.
Dar cum putem
deveni și noi partizani ai unirii, precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail
Kogălniceanu, I.C.Brătianu, Costache Negri, Vasile Goldiș, moldovenii
Pantelimon Halipa ori Ion Inculeț, și mulți alții (păstrând proporțiile
comparației evident)? Prin a începe să ne iertăm pe noi și între noi. Și așa
suntem în Postul Paștelui. Isus Cristos l-a iertat pe delatorul Iuda și urcând
pe Golgota i-a iertat pe toți torționarii săi. România a început să urce
Golgota încă de la Betleemul ei. 1 decembrie 1918 – ziua în care a fost scrisă
pagina noastră sublimă de istorie, este Betleemul României Întregi.
Dacă ne raportăm la
nemărginirea timpului, 100 de ani este o vârstă
fragedă pentru o țară. Dacă însă facem referire la evenimentele prin
care a trecut copila cu ie, fotă și cocardă tricoloră prinsă în păr – două
războaie mondiale, atrocitățile hortyste din Ardealul de Nord, grozăviile
staliniste din ținuturile pierdute: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul
Herței, durerea pierderii Cadrilaterului și a locurilor dragi reginei Maria și
45 de ani de comunism, ce au făcut împreună vreo 4-5 milioane de victime
directe și indirecte dintre fii ei – ei bine, atunci putem afirma că doar
copilăria i-a fost oarecum normală, iar adolescența și tinerețea i-au fost
marcate de un dramatism rar întâlnit. Toate aceste întâmplări nefaste ar fi
trebuit totuși să o maturizeze prematur, însă din păcate nu s-a întâmplat așa. Toate
guvernele de după `89 s-au întrecut în a aduce deservicii mult-încercatei „țări de glorii și
de dor” a lui Eminescu. Oficiali din administrația centrală sau administrațiile
locale au cedat sau au vândut pe nimic resursele naturale, au vândut direct sau
prin interpuși pământ al patriei uneori chiar către personaje dubioase ale
terorii islamice (cum este cazul abracadabrant în care terenul pe care este
amplasată U.M. 01853 Capul Midia, se află în proprietatea unui grup de oameni
de afaceri sirieni care sprijină regimul dictatorial al lui Bashar Al-Assad). Tot
oficiali numiți sau aleși au luat în
acești ultimi 27 de ani ai Golgotei românești măsuri anti-naționale ce au gonit
de pe plaiurile mioritice încă vreo 4-5 milioane de suflete, iar celor rămași
acasă le-au creat condiții de trai ce se află în coada clasamentelor europene.
Spuneam că putem să
facem și noi parte din galeria de unioniști ai neamului începând prin a ierta
și continuînd prin a restaura. Dar cum poți să ierți asemenea ticăloși? Nu este
deloc ușor. Nu merită. Însă trebuie să iertăm, nu avem altă cale. Soluția
revanșardă, ori cea a lustrației, soluția „ochi pentru ochi și dinte pentru
dinte”, nu pot avea decât un singur deznodământ – finalul Golgotei noastre
statale cu răstignirea neamului românesc în bucuria hienelor de pe margine,
care atât așteaptă pentru a se repezi la hoit.
Ca să poți ierta
trebuie să devii smerit. Nu în sensul de umil, ci în sensul de a avea
comportament modest și cu bună-cuviință. Altă piatră de încercare, deoarece cu
cât statutul social al unei persoane este mai ridicat, cu cât puterea sau
situația materială sunt mai mari, cu atât smerenia este de neacceptat.
Nicolae Steinhard
spunea că „Cel mai greu este să îi ierți
pe cei față de care ai greșit”. Trebuie deci să ne vedem întâi greșelile noastre.
Doar în cazul în care după o introspecție cinstită nu vom găsi niciun păcat,
doar atunci să ridicăm piatra pentru a lovi păcătosul din fața noastră. Și cum
acest scenariu nu este posibil întrucât niciun om nu poate fi infailibil,
atunci trebuie să iertăm. Pe cel care a greșit și pe cel față de care am greșit
(chiar dacă într-un mod tacit și complice, lăsându-l să-și facă mendrele). Asta
nu înseamnă că nu trebuie să luăm măsuri pentru ca greșelile să nu se mai
repete. „Nicăieri și niciodată, spune
tot părintele Steinhard, nu ne-a cerut
Hristos să fim proști. Ne chema să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu
inima, dar nu tâmpiți”.
Prin urmare să ne
sărbătorim uniți Betleemul, însă Golgotei să-i punem capăt, păstrând-o în
amintire pentru copii noștri, ca pe o lecție care nu trebuie să se mai repete.
Cdor rz Iorgu
Paraschiv
duminică, 11 martie 2018
UN SÂMBURE DE CONȘTIINȚĂ
În a noua zi a
primăverii centenarului Marii Uniri, în cetatea tomitană de la malul mării a
încolțit un sâmbure de conștiință. Semințele acestea românești de
responsabilitate morală, agonizează în letargie în cea mai mare parte a
timpului, și uneori sunt trezite la viață de sintagma imploratoare
„Deșteaptă-te române” devenită după evenimentele din decembrie imn național.
Din păcate, de cele mai multe ori, și pentru cei mai mulți dintre noi, mugurii
firavi de conștiință mor de timpuriu, iar grăuntele nostru de moralitate revine
la stare patologică de somn adânc.
Așadar, câțiva localnici
așezați în habitatul istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, din
zona românească a ținutului numit Dobrogea, nu au fost păcăliți de falsa agendă
a zilei de 9 din luna lui Mărțișor, ce avea în prim plan consumul de mucenici (mulți
neștiind măcar că numele acestei delicioase prăjituri este dat pentru cinstirea
memoriei celor 40 de soldați creștini dintr-o legiune romană, care au fost
martirizați datorită credinței lor nestrămutate), ocazia golirii a 40 de pahare
de alcool (că doar tradiția de data asta trebuie respectată), ori Congresul PSD
adus în prim plan de liderii ce sunt în continuă căutare de piste contrafăcute
pentru deturnarea atenției opiniei publice de la adevăratele mari probleme ale
societății românești. Această mână de oameni ce nu s-a lăsat amăgită, și-a
dedicat seara cinstirii celor două evenimente cu adevărat importante: cel
religios referitor la mucenici și mucenicie, și cel istoric referitor la Ziua
Luptătorilor Anticomuniști din România.
Religie, tradiții,
cultură, istorie – sunt câteva ștafete ce trebuie schimbate între coechipierii
din generațiile succesive ale unui popor, în cursa aceasta de continuitate a
lui în timp. Transmiterea acestor ștafete mai departe în acest maraton
existențial al românismului, este liantul tainic ce leagă o generație de alta,
o țară nouă de aceiași țară mai veche, o condiție ce permite copacului seminției
noastre să își păstreze rădăcinile, pentru a nu risca să fie smuls și risipit pe
coclauri de vântul distrugător al globalizării, o condiție ce ne păstrează
uniți în cuget și-n simțiri.
Câți dintre noi
sunt conștienți de importanța acestei curse existențiale, astfel încât să nu
întrerupem predarea simbolurilor convenționale mai departe, prin ignoranța,
indiferența și auto-satisfacția noastră meschină?
Câți dintre noi mai
încearcă să păstreze forța latentă a sâmburelui conștiinței proprii, căutând să
creeze condiții ca ea să izbucnească efervescent în mlădițele plăpânde ale
neamului nostru?
Ne
cunoaștem oare adevărata istorie? Nu, pentru că ne-a fost furată și
falsificată. Greu încercatul arbore al neamului românesc își poate păstra
perenitatea și stabilitatea în glia străbună? Nu, dacă își uită rădăcinile, și
asta se întâmplă pentru că este împiedicat (prin omitere) să le recunoască,
fiind silit chiar prin manevre abile să le respingă și să le distrugă într-o
reacție auto-imună. Orice lucru important ce nu este păstrat în prim planul
memoriei colective a unei nații, se diluează, se șterge, se uită, dispare.
Câți
dintre locuitorii regiunii Dobrogea (nici nu îndrăznesc să spun ai României)
știu de grupările clandestine ce au format rezistența armată anticomunistă? De
Gogu Puiu, frații Fudulea, Niculaie Ciolacu, Iancu Ghiuvea și alți lideri ce au
strâns în jurul lor peste 2000 de luptători în organizațiile „Vulturii Daciei”
sau „Haiducii Dobrogei”, câți știu? Câți au habar de Golgota pe care au urcat
partizanii prinși de securitate, cât și familiile lor, în lagărele și
închisorile comuniste, ori în afara lor?
Ce fac
administrațiile (centrală și locale),
liderii aleși, pentru ca răspunsul la aceste întrebări să nu fie unul nedemn,
rușinos, chiar scandalos dacă ne raportăm la anul centenarului Marii Uniri, și
să nu ne conducă la idea că din neglijență sau cu premeditate (prin omisiune),
se urmărește diluarea sentimentului patriotic, distrugerea reperelor spirituale
și valorice ale neamului, transformarea acestui ținut aflat la răscruce de
vânturi ale istoriei, într-o colonie aservită? Dar ONG care nici măcar acum nu
coagulează pentru o acțiune unitară, dar oamenii și gazetele de cultură,
elitele de tot felul? Dar mijloacele de informare în masă cu ce se ocupă, dacă
nu acordă spații largi acestor evenimente menite să se constituie în
revirimente, renașteri ale spiritului colectiv național? Se îndeletnicesc cu
realizarea de rating pe seama emisiunilor ce determină tembelizarea poporului
și transformarea lui în populație înclinată cu precădere spre promiscuitate și
decadență? Și în cele din urmă ce face fiecare dintre noi, în afară de a nu ne
observa bârna din proprii ochii, în timp ce vedem la perfecție paiul din ochii
altuia, ori cășunăm pe capra vecinului?
Ei bine,
în ciuda acestor adevăruri amare, la Constanța, pe data de 9 ale lunii lui
Mărțișor, într-un local în care de obicei oamenii își hrănesc corpul fizic
contra cost, s-a distribuit gratuit hrană spirituală de înaltă conduită. Slujba
de pomenire a eroilor căzuți în luptele purtate cu forțele regimului bolșevic
de ocupație sau în închisorile comuniste, intonarea imnului cu accent pe profunzimea
sintagmei „Deșteptă-te române din somnul cel de moarte...”, baladele armânești
ce evocă evenimentele eroice petrecute la Grota Haiducilor din pădurea Babadag
sau din alte părți, mărturiile cutremurătoare ale fiicei liderului Gogu Puiu (născută
în pușcărie – loc ce până la vârsta de 3 ani i-a ascuns noțiunile umane de
zâmbet sau bunăvoință) despre calvarul trăit de familiile partizanilor – au fost tot atâtea mantre ce au determinat
prin sacralitatea lor, strivirea unei lacrimi sfioase în colțul ochilor
participanților, încolțirea sâmburelui conștiinței de neam, purificarea
sufletului de tina cotidiană plină de egoism, și realizarea unei comuniuni
peste timp și generații, printr-un sentiment înălțător, inefabil.
La aceleași
ceasuri ale zilei închinate mucenicilor neamului românesc și ai credinței
ortodoxe, la polul sudic al vechii cetăți tomitane, biserica „Sfânta Maria” a fost
neîncăpătoare pentru credincioșii ce au așteptat cuvânt de învățătură. Prin
părintele Constantin Necula venit de la Sibiu pentru prima dată pe aceste
meleaguri pentru susținerea unei conferințe cu teme duhovnicești, biserica s-a
adresat în mod deosebit tinerilor și a făcut-o într-un fel „mai altfel”.
Căutarea credinței cu bucurie, nădejde și onestitate – nu este o abordare nouă
a enoriașilor de către cler, însă talentul oratoric al preotului Necula,
sinceritatea și blândețea cu care a tratat unele probleme sociale sensibile,
inclusiv unele tare ale societății sau ale slujitorilor bisericii (exemplul cu
preotul care a luat de pe masa gospodarului banii pentru plata facturii de
curent și a celui care avea două personalități antagonice – una în amvon și
alta în societate), discursul deschis cu care s-a adresat auditoriului, din
care nu a lipsit umorul și zâmbetul – toate acestea au contribuit la o
catehizare „ mai altfel”.
Probabil că marea
anvergură pastoral-misionară a părintelui a fost cheia cu care a reușit să deschidă
ușițele ferecate ale sufletele prezente, a făcut ca oamenii să râdă (cu buna
cuviință necesară), să aplaude, să își manifeste bucuria înălțătoare cu
zâmbetul de buze, în biserică – într-un loc sacru în care cei mai mulți dintre
ei nu o mai făcuseră vreodată.
Așa după cum face
orice om ajuns la ananghie, când vede că mijloacele pământene și toate comandamentele
omenești sunt depășite în demersurile sale prozaice, ori cele de importanță
vitală - precum existența demnă a unei nații, îmi adresez și eu acum
rugăciunile către ceruri: Doamne ajută să crească numărul învățătorilor cu
figuri luminoase ce își practică meseriile vocaționale cu dragoste, fără pată,
și știu să păstorească turma lui Cristos departe de haitele de lupi, sau
creîndu-i imunitate față de astfel de răpitori; Doamne ajută ca sămânța
conștiinței de sine și de neam să nu se usuce, ci dimpotrivă să devină
viguroasă și să fie transmisă ca o ștafetă sacră din generație în generație!
Comandor în
rezervă Iorgu PARASCHIV
Abonați-vă la:
Postări (Atom)