CENTENARUL BETLEEMULUI ROMÂNESC

Românii au trăit cu certitudine un sentiment înălțător la 1 decembrie 1918, când toate teritoriile istorice în care ei locuiau din moși-strămoși, se uneau într-o singură țară. Conviețuitorii unui asemenea eveniment, și mai ales cei care au pus umărul la înfăptuirea lui, probabil că au putut muri împăcați cu gândul misiunii îndeplinite. Noi cei de azi, contemporani cu Centenarul actului de naștere al României, avem posibilitatea să trăim simțăminte similare și bine ar fi să nu ratăm o asemenea ocazie. Veți spune că Statul Unitar Român nu a pățit nimic, că nu avem nicio unire de teritorii de făcut, așadar un eveniment fuzionar nu poate fi retrăit după 100 de ani, decât în mod aniversar. Eroare.

Este adevărat, slavă Domnului, că România încă este întreagă, deși din trupul născut la 1918 au fost ciopârțite câteva bucăți de către doi măcelari numiți Hitler și Stalin, iar ciozvârtele însângerate au fost aruncate la câțiva câini aflați în vecinătate (unul dintre ei, numit Atila, mai mârâie și astăzi și stă la pândă pentru o bucată de Ardeal mai mare decât cea pe care a pusese labele din 1940 până în 1944, datorită unui rege slab și a camarilei lui de același calibru). Este adevărat, slavă Domnului, că facem parte din organizații internaționale care ne garantează suveranitatea statului unitar, iar hotarele au rămas neschimbate, chiar dacă suprafețe întinse dintre frontiere aparțin deja unor străini de neam și țară.

Vatra, în mare parte este la locul ei, însă au plecat oamenii, iar cei care au rămas sunt mai dezbinați ca oricând. Așa deci, noi cei prezenți la veac aniversar al nașterii României - unul din cele 188 de state independente ale Terrei- avem ocazia să punem umărul la unirea noastră.

Dacă la toți conducătorii post-decembriști au reușit ceva, acel ceva este aplicarea principiului strategic „divide et impera”. Au asmuțit clasele sociale una împotriva alteia; breslele profesionale se luptă între ele ca niște câini îndârijiți în fața guvernului-stăpân ce rânjește arătându-le osul; generațiile își aruncă invective dușmănindu-se; elevii îi înjură pe profesori - profesorii se răzbună pe ei pregătindu-i să devină niște buni perdanți; pacienții îi acuză pe medici – medicii ridică din umeri și pleacă din țară; organizațiile de tot felul sunt scindate între ele și în interiorul lor, datorită orgoliilor, lăcomiei, trădărilor; chiar și personaje aflate la putere i-au hotărâri contradictorii  ghidându-se după un program cu un singur punct – furt metodic, care se contrazice datorită parantezei care urmează – furt la întâmplare. Așadar este treabă destulă de făcut pentru a ne justifica rolul și meritele de unioniști.

Dar cum putem deveni și noi partizani ai unirii, precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I.C.Brătianu, Costache Negri, Vasile Goldiș, moldovenii Pantelimon Halipa ori Ion Inculeț, și mulți alții (păstrând proporțiile comparației evident)? Prin a începe să ne iertăm pe noi și între noi. Și așa suntem în Postul Paștelui. Isus Cristos l-a iertat pe delatorul Iuda și urcând pe Golgota i-a iertat pe toți torționarii săi. România a început să urce Golgota încă de la Betleemul ei. 1 decembrie 1918 – ziua în care a fost scrisă pagina noastră sublimă de istorie, este Betleemul României Întregi.

Dacă ne raportăm la nemărginirea timpului, 100 de ani este o vârstă  fragedă pentru o țară. Dacă însă facem referire la evenimentele prin care a trecut copila cu ie, fotă și cocardă tricoloră prinsă în păr – două războaie mondiale, atrocitățile hortyste din Ardealul de Nord, grozăviile staliniste din ținuturile pierdute: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, durerea pierderii Cadrilaterului și a locurilor dragi reginei Maria și 45 de ani de comunism, ce au făcut împreună vreo 4-5 milioane de victime directe și indirecte dintre fii ei – ei bine, atunci putem afirma că doar copilăria i-a fost oarecum normală, iar adolescența și tinerețea i-au fost marcate de un dramatism rar întâlnit. Toate aceste întâmplări nefaste ar fi trebuit totuși să o maturizeze prematur, însă din păcate nu s-a întâmplat așa. Toate guvernele de după `89 s-au întrecut în a aduce deservicii mult-încercatei „țări de glorii și de dor” a lui Eminescu. Oficiali din administrația centrală sau administrațiile locale au cedat sau au vândut pe nimic resursele naturale, au vândut direct sau prin interpuși pământ al patriei uneori chiar către personaje dubioase ale terorii islamice (cum este cazul abracadabrant în care terenul pe care este amplasată U.M. 01853 Capul Midia, se află în proprietatea unui grup de oameni de afaceri sirieni care sprijină regimul dictatorial al lui Bashar Al-Assad). Tot oficiali numiți sau aleși au  luat în acești ultimi 27 de ani ai Golgotei românești măsuri anti-naționale ce au gonit de pe plaiurile mioritice încă vreo 4-5 milioane de suflete, iar celor rămași acasă le-au creat condiții de trai ce se află în coada clasamentelor europene.

Spuneam că putem să facem și noi parte din galeria de unioniști ai neamului începând prin a ierta și continuînd prin a restaura. Dar cum poți să ierți asemenea ticăloși? Nu este deloc ușor. Nu merită. Însă trebuie să iertăm, nu avem altă cale. Soluția revanșardă, ori cea a lustrației, soluția „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, nu pot avea decât un singur deznodământ – finalul Golgotei noastre statale cu răstignirea neamului românesc în bucuria hienelor de pe margine, care atât așteaptă pentru a se repezi la hoit.

Ca să poți ierta trebuie să devii smerit. Nu în sensul de umil, ci în sensul de a avea comportament modest și cu bună-cuviință. Altă piatră de încercare, deoarece cu cât statutul social al unei persoane este mai ridicat, cu cât puterea sau situația materială sunt mai mari, cu atât smerenia este de neacceptat.

Nicolae Steinhard spunea că „Cel mai greu este să îi ierți pe cei față de care ai greșit”. Trebuie deci să ne vedem întâi greșelile noastre. Doar în cazul în care după o introspecție cinstită nu vom găsi niciun păcat, doar atunci să ridicăm piatra pentru a lovi păcătosul din fața noastră. Și cum acest scenariu nu este posibil întrucât niciun om nu poate fi infailibil, atunci trebuie să iertăm. Pe cel care a greșit și pe cel față de care am greșit (chiar dacă într-un mod tacit și complice, lăsându-l să-și facă mendrele). Asta nu înseamnă că nu trebuie să luăm măsuri pentru ca greșelile să nu se mai repete. „Nicăieri și niciodată, spune tot părintele Steinhard, nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne chema să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”.

Prin urmare să ne sărbătorim uniți Betleemul, însă Golgotei să-i punem capăt, păstrând-o în amintire pentru copii noștri, ca pe o lecție care nu trebuie să se mai repete.

Cdor rz Iorgu Paraschiv