ARDEALUL – INIMA SÂNGERÂNDĂ
A DACIEI
„Pe
culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și
binecuvântată între toate țările lăsate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un
măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate
cu mândrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale
Europei. …”
Istoricul,
scriitorul și revoluționarul Nicolae Băcescu (1819-1852)
„Pământul este
îmbelșugat în aur și argint ca și în oțel, antimoniu, pucioasă, aramă și sare minerală
bună la gust. Este un mare belșug de roade. Grâul crește pe un pai înalt cât
trestia, și nu pot găsi nicăieri mai bun. Ei hrănesc vitele cu tărâțe și mei.
Orzul crește prea bine aici și oamenii nici nu au nevoie de el pentru a pregăti
berea, deoarece au vin destul care este mai bun decât unele vinuri din lumea creștină, afară de vinul de Rin și de cel
unguresc. Sigur că și albinele produc des ceară si miere, iar pădurile nu duc
lipsă nici de vânat, nici de vulturi, șoimi, fazani, potârnichi, păuni sălbatici,
cocoși sălbatici, lebede etc.”
Învățatul nuvelist și journalist german Eberhard
Werner Happel (1647-1690)
„….Țară aflată între
munți, de unde se scot uneori bucăți mari de aur din cel mai curat, străbătută
de râuri care și ele poartă firicele de aur și uneori chiar bucăți mari până la
un funt și jumătate, și care s-a dovedit îndeajuns de îmbelșugată prin monedele
antice de aur ale romanilor care se mai scot foarte des acolo din pământ chiar
și acum în zilele noastre. Câmpii mănoase își răsfață roadele sub un soare
nespus de darnic. Cereale de tot felul se produc din belșug, si nu cred să se
găsească în lume loc unde să crească mai bine grâul ca în această Transilvanie,
căci aici paiul grâului este aproape tot atât de tare și de lung ca trestia. Și
semn de o deosebită bunăstare, locuitorii nu mănâncă altă pâine decât de grâu,
ba chiar si iobagii. Cu acesta, ca și cu meiul – din care este mare belșug – se
îngrașă porcii și alte vite, ca și cu fasole și-un soi de orz numit aloe.”
Reputatul geograf și savant slovac David Frölich (1595-1648)
Cele
trei descrieri ale Transilvaniei, realizate de trei mari personalități ce au
trăit în perioade diferite, sunt doar o mică parte din multitudinea de mărturii
referitoare la bogăția „țării de dincolo de păduri” (Terra ultra silvam),
mărturii ce se constituie în tot atâtea argumente și răspunsuri (extinse asupra
tuturor ținuturilor românești) la întrebările : de ce aceste regiuni dacice au
avut parte de-a lungul timpului de atâtea năvăliri străine?; de ce locuitorii
acestor vetre străvechi au fost urgisiți, maltratați, omorâți, mințiți și
exploatați de venetici („împăraţi pe
care lumea nu putea să-i mai încapă”) ce și-au arogat
drepturi de stăpâni și comportament de satrapi?
Bogăția,
abundența de resurse, diversitatea reliefului, condițiile de climă, poziția
geo-strategică și frumusețea cu care au fost binecuvântate aceste ținuturi în care trăiesc românii, s-au
transformat într-un blestem, o anatemă ce încă își produce efectele. Nicio țară
din lume, în care toate acestea au fost austere sau inexistente, nu a fost mai
râvnită și mai însângerată decât România.
Cartea
cu titlul „Nincs Kegyelem“ (Nu există milă și îndurare) publicată de Ducso Csaba în 1939 la Budapesta, cuprinde capitolul „Mărturisirea Leventului”,
în care se spune așa: „Eu nu am decât un
țel: un mare imperiu maghiar, de 50 de milioane de maghiari ai veacului ce
vine. Loc, loc pentru națiunea maghiară! Toți ceilalți trebuie să piară, să
emigreze, sau îi vom suprima pe toți!” Zis și făcut. Mistificarea istoriei
Ardealului a fost întotdeauna o politică de stat a Ungariei, minciuna fiind
promovată cu agresivitate și ostentație în Occident. Deși există numeroase dovezi
incontestabile că la „descălecatul” acestui sângeros popor de nomazi,
Transilvania era locuită, deși inclusiv renumiți cronicari unguri recunosc
acest lucru, deși izvoarele și evidențele istorice arată limpede că nu au
dreptate, revizionismul maghiar nu a obosit niciodată. Ba se pare că în anul
Centenarului României Întregi eforturile revendicative s-au întețit.
Pentru
a-și forma o nație care să stăpânească niște teritorii ce nu le-au aparținut în
mod legitim, ungurii au recurs la o serie întreagă de strategii terifiante.
Și-au dezvoltat limba împrumutând mii de cuvinte din bogata limbă românească și
au scris-o folosind caractere românești; au făcut eforturi ce ar putea fi
considerate drept ilare dacă nu ar fi cu adevărat tragice, pentru identificarea
cu dacii, pretinzându-se urmașii lor, cu toate că geto-dacii girează cu dovezi
incontestabile pentru urmașii lor de drept, iar pietrele Sarmizegetusei gem de
revoltă; au recurs la crime de identitate împotriva etnicilor români forțându-i
la maghiarizare prin rebotezare și prin schimbarea religiei (Ungaria a fost
brațul înarmat al catolicismului împotriva ortodoxiei); prin Unio Trium Naționum
(Căpâlna – 1437) naționalitățile minoritare; unguri, sași și secui, deveneau
favorizate, iar românii majoritari erau discriminați și considerați etnie
tolerată; trupele terrorist-hortyste au violat, torturat și ucis (în mod
deosebit în perioada 1940-1944) mii de români din Ardealul de Nord, determinând
dezrădăcinarea populației băștinașe și gonirea ei în exod; au întreprins și
întreprind necontenit prin autoritățile statului ungar, organizații mai mult
sau mai puțin oficiale, spioni, informatori, agitatori, și în general tot ce le pică în mână, atacuri furibunde împotriva
unității noastre statale; au susținut cu o perversitate draconică în toți
acești 96 de ani, de când Ardealul le-a alunecat printre ghearele hrăpărețe, un
lobby pungaș pe lângă cancelariile
occidentale pentru a-și legitima un drept nelegitim. Pentru toate acestea,
jurații imparțiali ai tribunalului istoriei (cu toate că mă îndoiesc să mai
existe așa ceva), îi declară pe urmașii lui Attila ca fiind vinovați față de
români; de etnocid, genocid, fapte de înșelăciune în formă continuată,
piraterie națională și holocaust asupra culturii.
Dar
trebuie subliniat că nu doar românii au fost sacrificați pe altarele
naționalismului maghiar extremist și a ideologiei lor de ațâțare a urii între
popoare. Ticăloasa învoială interetnică Unio Trium Naționum nu îi favoriza în
mod real pe ungurii iobagi. Atunci, ca și acum, egalitatea era cântărită cu
măsuri diferite, făcând ca unii să fie mai egali decât alții.
Secuii,
această etnie distinctă și de șine stătătoare încă din Evul Mediu, au fost și
ei cozi de topor ce s-au rupt în mâinile nomazilor veniți de undeva din stepa
munților Urali. La Adunarea Deputaților din februarie 1919, deputatul secui
Joseph Fay declara despre secuime ca fiind „copilul
vitreg al statului ungar,… iar viața lor tradițională separată a căzut jertfă tendințelor
maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare
vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar”. Cserei Mihaly, nobil secui
din Scaunul Ciuc, ce a ocupat diverse funcții militare sau de funcționar al
statului ungar, spune printre altele în cea mai semnificativă istorie scrisă de
el în limba maghiară a vremii: „Ferește-te
Transilvanie, că nu de puține ori păsatul unguresc ți-a fript buzele”. Iar
acum ce se întâmplă cu această etnie jertfită? Acum secuii nu mai sunt secui.
Doresc autonomia Ținutului Secuiesc dar nu se consideră secui. Se identifică cu
maghiarii și se luptă pentru recunoașterea unui proiect identitar al unei
comunități ce nu mai există?!
Așadar,
după părerea mea, blestemele nației române au fost atrase de bogăția arealului
în care a existat dintotdeauna românitate, și nu sunt doar o urmare a
moștenirii bolșevico-comuniste (după cum afirmă reputatul sociolog Nicolae
Grosu în tratatul cu același titlu) ele, moștenirile acestea fiind doar un efect,
nu și o cauză. România, această „țară mândră și binecuvântată între
toate țările lăsate de Domnul pe pământ”, cum declară istoricul Nicolae Bălcescu când se referă la
Ardeal, a atras invidia, lăcomia și rapacitatea păsărilor de pradă. Din păcate,
de multe ori în țările române, ori în actuala Românie, nu au existat vânători
care să se lupte cu răpitoarele hrăpărețe. Au existat doar niște oameni de
paie. Ei însă nu au produs nici măcar efectul de sperietori, ci mai degrabă au
devenit jucării de cârpă pentru pajurele ce se hrănesc cu națiuni, ori zone de
găinățare.
În loc să contracareze sistematic
revizionismul maghiar prin evidențierea realităților istorice aflate dincolo de orice semn de întrebare, în loc să
blocheze orice încercare șovină a vecinilor de la apus atât în afara granițelor
țării, dar mai ales în interiorul lor, acești oameni de paie ce fac? Lasă
rădăcinile istoriei nostre să putrezească, să fie pierdute în derizoriu, ori
blasfemiate prin crasă iresponsabilitate, sau trădare mascată. Cetatea voievodului
Gelu (Dăbâca – județul Cluj) este părăsită, fără măcar un panou cu informații
ori indicatoare care să conducă turiștii la ea, iar cetatea lui Menumorut de la
Biharia (județul Bihor), nu numai că nu este identificată cu importanța
cuvenită, ci mai mult decât atât, a fost transformată într-un …. teren de
fotbal!!!
Neglijență,
premeditate, supunere către marile puteri străine sau către zeul ban,
permisivitate a acțiunilor anti-românești ca urmare a vreunui șantaj? Care să
fie răspunsul guvernelor de după `89 la implicarea lor timidă, sau inexistentă,
în vindecarea acestei răni naționale care nu mai apucă să se cicatrizeze?
Guvernele
USL-iste sau PSD-iste ale ultimilor ani, au transferat dreptul de exploatare a
gazelor de șist din Transilvania către Austria, Rusia și Ungaria - țări care în
trecut și-au manifestat cel puțin un interes economic asupra teritoriului
României. Ultimile guverne majoritar social-democrate, încheie negocieri sau
licitații în manieră confidențială cu Ungaria, în vederea livrării unei bune
părți din gazul extras de la Marea Neagră către vecinul de la soare-apune, ce
și-ar dori să fie un HUB (piață) regional cu gaze rusești sau românești.
Pădurile
românești sunt tăiate în mod criminal (potrivit unui studiu efectuat de către
Greenpeace în România se taie 3 hectare de pădure pe oră), iar lemnul ca și
alte materii prime, ia drumul străinătății la prețuri derizorii, întorcându-se
în țară sub formă de produse finite la prețuri mari. O fundație susținută de
miliardari străini a cumpărat mii de hectare din Parcul Național Piatra
Craiului, alte personae fizice sau juridice străine, prin metode mai mult sau
mai puțin dubioase, au intrat în posesie de pământuri românești (unele cu
caracter strategic) fără ca status-quo-ul teritoriului național să fie afectat
la prima vedere. Și să știți că nu oamenii simpli fac toate astea, fie ei unguri,
sași, secui, turci, tătari, ruși sau alte naționalități conlocuitoare ce
trăiesc pe tărâmul vechii Dacii. Aceștia își macină umilințele alături de
vecinii lor români și conviețuiesc cu ei în mod armonios, deși uneori se lasă
manipulați de semințele de vrajbă semănate de liderii străini – păsări de pradă
cu concursul liderilor autohtoni – găini de ogradă.
Sau
poate acțiunile guvernanților noștri, pe care unii dintre noi ar fi tentați să
le eticheteze drept trădătoare, sunt doar un răspuns tipic învățăturii lui
Iisus Hristos, gen „celui care te lovește
peste un obraz întoarce-i și pe celălalt”? Dar pentru Dumnezeu, asta nu
este întoarcere de obraz, ci întoarcerea poponețului și dezgolirea lui pentru
ca vărgile ungurești sau de altă naționalitate să fie mai bine simțite pe
pielea goală! Iar dacă uneori onor-autoritățile acestea vor să facă un
exercițiu de smerenie, să o facă cu propria persoană și nu cu țara pentru care
în ultima sută de ani, milioane de români și-au dat viața, sau au fost
torționați de călăii de atunci, deveniți acum grupuri de oameni de afaceri sau
consorții trans-frontaliere - un fel de aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.
Pe culmea cea mai înaltă a munților
Carpați, Ardealul – fosta inimă de aur a Daciei, acum sângerândă și cu atâtea
infarcturi la activ - privește rănit și umilit, cum în secolul XXI după
Hristos, în anul Centenarului Unirii cu Vechiul Regat, un alt tricolor decât
cel românesc își flutură intențiile de dezbinare pe sub nasurile guvernanților
ce și-au păstrat simțul olfactiv doar pentru bani. Dar să nu uităm vorbele lui
Benjamin Franklin, părintele libertății americane, care spunea că „…cine renunță la libertate pentru siguranță
(siguranța unei funcții, a unui interes material, a unei porții de mâncare sau
a unui culcuș comod), nu merită să aibă
nici libertate și nici siguranță, și nici nu le va avea!”
19
martie 2018 Comandor
în rezervă Iorgu PARASCHIV
