marți, 12 iunie 2018


ARCĂ ROMÂNEASCĂ

Din fericire, sau din păcate, în funcție de care parte a paharului este abordată (cea plină sau cea goală), această poveste nu începe cu „A fost odată ca niciodată”, pentru simplul fapt că este încă de actualitate, suntem contemporani cu ea. La vremea în care națiunea noastră navighează într-o mare de incertitudini, cu busola dezorientată în mod premeditat de către cei ce ne conduc corabia, la vremea în care sărăcia și nedreptatea s-au lipit ca râia de necăjiți, iar nesimțirea ghidată de lăcomie îi transformă pe conducători în pirați, dușmanii ai propriului echipaj, mai există semințe de bine, enclave de speranță. Insule mici de nădejde care rezistă vântului potrivnic și valurilor tulburi ce le asediază vijelios din toate părțile. Ele sunt luminate de farurile bunătății, sunt întreținute de necăjiți cu frica lui Dumnezeu, și încearcă să salveze corabia șubrezită în limanurile lor.
Se spune că este ușor să faci rău, dar bine, mult mai greu. Este o expresie falsă uzitată de către oamenii comozi, egoiști, cu sufletul ars de nepăsare. Albert Einstein spunea că „lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită la ei și nu fac nimic”. Binele, ca și răul de altfel, îmbracă o plajă atât de largă de aspecte, încât fiecărui om, oricât de nevoiaș ar fi, îi poate fi la îndemână cel puțin o posibilitate de a ostoi durerea celui de lângă el. Un zâmbet, o vorbă bună, un sfat, o firmitură din „pâinea cea de toate zilele”, poate oferi oricine.
Cursa de alergare pe nisip „Alerg 24 h Autism Marea Neagră” este doar una din insulele arhipelagului speranței. La începutul lunii lui florar, din anul ce rotunjește un veac de la înființarea României Mari, un colectiv inimos de la țărmul mării a organizat acest proiect caritabil în folosul copiilor bolnavi de autism. Evenimentul sportiv unic în lume, a adunat la start peste 1000 de persoane. Dintre acestea, câteva zeci au alergat 100 km. pentru a marca Centenarul Marii Uniri, și multe ale zeci au străbătut cursa „Nisip, Apă, Foc” – o probă tip „spartan”, destinată celor mai puternici, dintre cei puternici. Emoționant, onorant, promițător, într-o țară în care egoismul s-a întrecut pe sine însuși, devenind răutate.
Un alt exemplu de trezire a bucuriei de a dărui, în realizarea unei comuniuni a sufletelor caritabile, a fost concertul organizat de către biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina” din cetatea Tomisului, cu scopul donării fondurilor strânse, către cei șase frații rămași orfani și fără adăpost în a doua zi de Paște. În afara enorișilor din parohie, care au răspuns prezent în mare măsură la chemarea păstorului lor de suflete, am văzut cam aceleași chipuri. Oameni modești, cu poveștile lor de viață, în care suferința a lăsat amprente adânci. Ei și-au rupt de la gură, așa cum au făcut întotdeauna pentru semenii aflați în nevoie, ei au încurajat sărmanii copilași rămași fără părinți la vârste fragede, ei au aplaudat cântecele patriotice ale căror mesaje au rezonat cu dragostea lor pentru această țară urgisită. Edili, oameni bogați ai urbei, oameni politici aleși de cetățeni? Foarte puțini, dar este explicabil. Ei sunt preocupați pentru binele tuturor, și asta le ocupă tot timpul. De altfel, modestia lor proverbială îi îndeamnă să rămână anonimi atunci când fac acte de mecenariat.
„În drum spre Balcic”  este al treilea eșantion de sâmburi ai binelui, reperat la mal de mare în aceeași lună în care se coc primele cireșe. Evenimentul de mare rafinament, excursia pe pânză cu popasuri în Shabla, Tyulenova, și în final la  castelul reginei Maria, s-a petrecut în foaierul bibliotecii județene - sediul central al culturii tomitane. Vernisajul expoziției pictorilor dobrogeni, a adunat oameni de cultură ai cetății, deschiși către o temă istorică aflată în perfect consens cu anul Centenarului Unirii. Pentru grandoarea momentului inaugural al expoziției de pictură, la care era evocată în mod deosebit figura marcantă a reginei, venise însă prea puțină lume. Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, fosta mare prințesă a Marii Britanii, nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, fosta regină a României, puternicul om de stat, „mama răniților”, cum era numită în popor, susținătoarea artelor, ea însăși autoare a unor scrieri memorialistice sau povești și versuri pentru copii, nu stârnise suficient interesul urbei.
Într-o țară în care sărăcia și corupția și-au arogat drepturi exclusive pe termen nelimitat, populația, bulversată de politică, nu mai știe decât de rânduiala mațului gros. Pentru marea majoritate a necăjiților de astăzi, noile sanctuare de cultură se numesc mall-uri, iar singurul lor act cultural este umorul. Din păcate a fost și el pervertit în bășcălie, iar personajele sumbre ale bancurilor au fost umanizate și deci acceptate și într-un fel simpatizate.
Consumismul exagerat, singura metodă la îndemână pentru diluarea frustrărilor, minimalizarea eșecurilor și acoperirea lașității de a acționa, s-a transformat în  hămeseală. Lihneala asta ar fi justificată dacă ar tinde să hrănească spiritul românesc. Acel ceva, care dă tărie în momentele grele. Acel ceva care ridică din genunchi individul și apoi nația, care împiedică pofta hrăpăreață a lichelelor din divanul țării de a-i fura tot ce se poate fura, cu extindere asupra conceptului spațiu-timp.
Următorul moment surprins în salonul unui cămin de seniori din județul Teleorman, se constituie într-o veritabilă lecție de patriotism. Lecție la care istoria noastră agitată și nefericită nu admite absenți, nici motivați nici nemotivați, întrucât înclusiv martirii sunt prezenți.
„Permiteți, să raportez! Sunt soldatul care militează pentru România. În fiecare zi îmi pun în inimă drapelul, de fapt mai multe drapele tricolore, pe care le înalț pe catargul sufletului meu. Sus. Tot mai sus. O lume întreagă să știe că ai mei au scris cu sânge românesc, nevinovat, pagini de glorie închinate țării dragi, România. File de istorie au scris la Călugăreni, la Mărășești și Mărăști, la Oarba de Mureș ... Și pe crucile din cimitirul de la Țiganca, de peste Prut, au scris... Cu iubire de neam, iubire de glie și de credință. Au luptat cu credință și în credință pentru pământul românesc. Eu soldatul Elena, port în suflet numele întregitorilor de țară și prezint onorul soldaților cunoscuți și necunoscuți care au luptat pentru ea.”
Aceste cuvinte grele ca toată istoria noastră, dar în același timp înălțătoare, au fost pronunțate de către o bătrânică aflată într-un scaun rulant, în semn de mulțumire pentru donația făcută azilului. Bunicuța raportoare, pe care picioarele nu o mai ajutau să își miște trupul gârbovit, a reușit să miște cu emoția vocii ei inimile celor prezenți, inimi ce au vibrat o vreme în ritmul imnului național și s-au colorat în culorile drapelului României.
De piatră să fii, și tot ai rezona cu o asemenea declarație de patriotism. De oțel să fii, și ascultând raportul prezentat militarilor donatori de către doamna aflată la vârsta senectuții, nu se poate să nu te întrebi, cum sună raportul tău către țară, la ceasul bilanțului aniversar.
Dacă de la Turnu Măgurele, unde am fost mai devreme, urcăm pe Valea Oltului către mânăstirea Cozia, vom ajunge la Râmnicu-Vâlcea - capitala oltenilor nordiști. Aici, la începutul lunii de mijloc  a anului centenar, Sindicatul Cadrelor Militare, aceeași organizație care militează nu numai pentru drepturile castei sale, ci și pentru cele ale poporului român, s-a implicat într-o serie de evenimente evocatoare ale Centenarului Unirii. A pus în mișcare societatea civilă a municipiului, instituții ale statului, organizații neguvernamentale, biserica ortodoxă, scriitori, artiști, elevi și i-a angrenat într-un program care a avut ca temă dezideratul nostru de veacuri – „Unitatea de neam la români”. Simpozionul cu lucrări științifice, lansarea unui album, expozițiile de grafică și filatelie, toate au făcut referire la cultura și istoria acestui neam năpăstuit, dar viteaz, ospitalier și generos în același timp. Spun asta, pentru că cei care au venit de-a lungul timpului, din toate colțurile lumii, să cotropească, au fost întâmpinați cu sabia, iar cei care au cerut găzduire și adopție, au fost primiți cu brațele deschise, chiar dacă erau din aceeași seminție cu primii. La efuziunea de patriotism ce a caracterizat atmosfera evenimentului s-a adăugat mărinimia participanților, care au cumpărat bună parte din lucrările lansate ori prezentate, pentru a le dona școlilor din județ, din țară și diasporă. Trecut – prezent – viitor, istorie – cultură - educație, o paralelă trisecvențială închegată cu un liant rar – dragostea de neam și țară, iată armele cu care românii încă mai opun rezistență globalizării, și cu care vor să îi înarmeze și pe copii lor.
Deși până la jumătatea acestui an de o profundă semnificație pentru România, care se repetă o dată la o sută de ani, entitățile reprezentative și conducătoare ale țării nu au făcut nimic pentru a marca Centenarul Unirii, cei care o viață au păzit țara cu arma în mână, au devenit lideri spirituali ai românismului în lupta cu hoții de identitate și continuitate care ne vor sclavi în propria țară. Așa că se cuvine să le dăm onorul acestor călăuze, să ne arborăm tricolorul în suflet (cum spunea bătrânica de la azil) și să îi urmăm în luptă.
Locurile marilor personalități ale neamului românesc au rămas vacante. În ultimele decenii oportuniștii s-au înghesuit să ocupe scaunele sacre. Mulți le-au murdărit urcându-se pe ele cu bocancii încărcați de glodul lăcomiei, necinstei, trădării. Generațiile viitoare vor trebui să candideze pentru locurile scoase la concurs de istorie, să le curățe, apoi să le ocupe cu cinste și dragoste de țară și neam.
Aceste câteva evenimente, exemple de făclii care luminează bezna ignoranței, aceste semințe de patriotism, trebuie să fie urcate împreună cu altele într-o arcă, pentru cei care vor fi admiși în posturile de luminători ai neamului. Esențele de talent, caritate, cultură, empatie și voluntariat nu trebuie să dispară în potopul ce va veni. Însă pentru a construi arca românească e necesar să existe un Noe al românilor. Un Gheorghe sau un Ion, dar și un Radu Gyr care să îi îndemne să se ridice. Că noul Radu Gyr va fi Sindicatul Cadrelor Militare, cel care s-a implicat ca organizator sau participant la toate evenimentele amintite mai sus și la multe altele, sau alte persoane fizice ori juridice pentru care patriotismul mai înseamnă ceva, este mai puțin relevant. Important este ca în viitor, cei care vor prezenta raportul țării la bi-centenar, să aibă certitudinea că înaintașii nu îi privesc cu reproș, iar urmașii lor nu îi vor condamna pentru ceea ce au făcut, sau n-au făcut, pentru distrugerea ori perpetuarea nației române și a României.

Comandor (rez.) ing. Iorgu PARASCHIV

luni, 28 mai 2018


POVESTEA RUȘINII
(din ciclul de basme scurte)


A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. S-a întâmplat demult, tare demult, pe vremea când în Țara Necăjiților vinul se făcea din struguri și brânza din lapte, pe vremea când oamenii aveau de muncă, pădurile aveau copaci, armata era armată, balta avea pește și flota vapoare. În acele timpuri exista o virtute numită rușine. I se mai spunea jenă, pudoare, sau sfială. Oricum ar fi fost numită, o puteai întâlni pe tot cuprinsul țării, la oraș, dar mai ales la sat, în așezări aglomerate, unde nu se cunoașteau toți oamenii între ei, dar mai ales în comunități mai mici, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, ba chiar și în cătune izolate, unde rar vedeai țipenie de om. Acest înger păzitor al conștiinței necăjiților avea o soră căreia i se spunea cinste. Existența uneia dintre cele două surori era condiționată de cealaltă. Amândouă erau prezente la orice vârstă și oblăduiau vlăstarele tinere. Foarte des îți era dat să vezi un fecior sau o fetișcană cu obrajii îmbujorați, ochi plecați și vorbe poticnite, ori de câte ori un adult le făcea o observație, sau pur și simplu le adresa cuvinte de luare aminte.
Pe vremea aceea exista o singură rețea de televiziune. În emisiunile date pe post la televiziunea națională, ca în toată mass-media de altfel, totul era cenzurat în așa fel încât nimic să nu deranjeze simțurile fine ale familiei împăratului cizmar și ale camarilei sale aflate la conducerea țării. Programele de emisie se limitau la circa două ore în fiecare din cele șase zile lucrătoare ale săptămânii, și se difuzau seara. De altfel la vreme diurnă populația era ocupată și nimeni nu avea timp de căscat ochii la ecranul acela bombat acoperit cu un mileu din macrame pe care trona invariabilul bibelou din sticlă în formă de pește. Filmele și spectacolele de divertisment erau destul de rare. Cu toate astea, serialele din „occidentul decadent”, precum „Dallas”, „Om bogat, om sărac”, „Mannix” și altele, încântau privirile necăjiților. În toate aceste ecranizări, scenele fierbinți gustate de publicul telespectator din țara aflată sub regim comunist, cuprindeau săruturi ori gesturi cu alură sexuală minimă, care în ziua de astăzi sunt depășite și de puștii de școală primară.
Dacă cineva ar avea curiozitatea să întocmească o documentare asupra comportamentului moral al românilor în ultima sută de ani, a bunului simț, a sexualității incluzând vestimentația, în paralel cu dezvoltarea spirituală și intelectuală, iar datele să le transpună cumva în reprezentări matematice, graficele în coborâre vertiginoasă ar arăta în mod relevant decadența.  
Pe măsură ce timpul s-a scurs către împlinirea centenarului Unirii, și mai ales după evenimentele din decembrie 89, generațiile tinere au resimțit din ce în ce mai mult o lipsă de motivare, de repere morale în societate, de atenție din toate punctele de vedere, de afecțiune chiar. Sistemul educațional în special, dar și toate celelalte componente sociale ale plăpândei și șovăielnicei democrații, i-au debusolat, le-a bramburit mintea mai ceva decât în regimul totalitar. Democrațiile occidentale ne-au exportat experiențele lor, la pachet, sub forma pomului cunoașterii. Românii au mușcat cu nesaț din fructele oprite și din acel moment au fost izgoniți pentru a doua oară din rai. Metehnele importate au fost primele asimilate. Ba, aici, pe plaiuri mioritice, viciile și carențele societăților luate drept model au căpătat dimensiuni nebănuite.
În nevoia lor stringentă de atenție și de afirmare, proaspeții capitaliști carpatini fără niciun fel de capital au încercat să se afișeze cu ce aveau în cap, însă atunci când goliciunea minții nu le-a adus elogiile dorite, au apelat la goliciunea trupului. Îngerul păzitor numit rușine s-a transformat în nerușinare, pervertindu-se într-un drăcușor ce crește pe zi ce trece, și tinde să se transforme într-un tartor de la talpa iadului.
Dacă o tânără, sau chiar adolescentă, înainte era sfioasă și nici nu-i trecea prin cap să aibă un comportament indecent, astăzi îi este rușine să își păstreze intactă fecioria și încearcă să scape cât mai repede de ea, ca de un blestem. Această trecere de la o stare, la altă stare extremă, cică se cheamă emancipare.
Femeile se îmbracă provocator, de fapt mai degrabă se dezbracă provocator, cu orice ocazie. Indiferent de vârstă, de loc sau vreme, își scot în evidență sexualitatea, ca pe o marfă de proastă calitate care are nevoie de cosmetizare. Grase, slabe, bătrâne sau tinere, la piață, pe stradă sau în biserică, aproape toate poartă colanți - amuleta magică ce atrage potențiali sponsori sau pur și simplu le amăgește frustrările și eșecurile acumulate în legătură cu farmecele nurilor ofiliți.
Metodele romantice de altă dată, prin care băieții sau bărbații încercau să intre în relație cu o fată sau cu o femeie, ori „tehnicile de agățat” care presupuneau fraze culte, răbdare, tandrețe și gesturi cavalerești, au fost înlocuite brutal cu comportament mitocănesc și propuneri indecente directe. Orice este scuzabil în fața unei tinere dornice de parvenire rapidă, de lux, distracție, și senzații tari. Chiar și apartenența bărbatului la generația tatălui sau bunicului ei. Dacă este bogat și generos, ce mai contează?
Dar nerușinările astea individuale, deși marchează un declin moral alarmant al populației, sunt floare la ureche față de cele ale aleșilor neamului. Această cloacă indolentă, ineptă, coruptă, lacomă, a acumulat averi pe spate necăjiților mințiți, furați, umiliți și nu duc lipsă de nimic, decât de rușine. Știți că la români, cred că și la alte nații, urările pe care i le faci cuiva cu diverse ocazii, încep cu sănătate și continuă cu alte  dorințe de bine. Urările adresate oamenilor politici care au dus țara de râpă, ar trebui să înceapă cu rușine și să continuie cu rușine, rușine, rușine!
Acest sentiment penibil de jenă provocat de un insucces sau o greșeală, a devenit arhaic, cenușăreasă. A fost dezbrăcat și aruncat ca un veșmânt ponosit. A rămas de poveste.
Spunea Nicolea Iorga: „Cea mai mare ruşine e cea pe care n-o vede nimeni: ruşinea ta de tine însuţi.” Da, ilustră figură a neamului românesc, însă pentru asta trebuie să existe conștiință!


Cdor ing rz Iorgu PARASCHIV




duminică, 13 mai 2018



BUNĂ ZIUA DOAMNELOR ȘI DOMNILOR MEMBRII
AI FILIALEI 1 SCMD CONSTANȚA

         Informăm membrii filialei nostre, dar și pentru cei din țară care mai citesc din când în când pe acest blog la pagina filialelor, că a mai trecut un weekend din viața nostră, în care filiala a fost angrenată, în mai multe activități, din domenii de activitate diverse. Conform programului de activități, prezentat membrilor filialei in data de 17. Februarie și reluat la Adunarea Generală din 21. Aprilie, moment în care din cauza nerealizării cvorumului, pentru a se vota, s-a stabilit prin consensul participanților, ca programul de activități, să se deruleze, conform planificării, urmând a se vota la următoarea adunare a membrilor filialei.
         Motivația acestei soluții, a fost faptul că deja sunt activități în desfășurare, în care sunt stabilite date concrete, participanți, sume de bani angrenate, în cadrulunor acțiuni în care sunt implicate instituții publice din țară și străinătate, BOC al SCMD, un ONG partener din Constanța – în care membrii au legături cu membrii ai filalei, cu rezerviști din alte ONG uri, precum și cadre active din județ și filiala noastră.
         Astfel pe 11. Mai, la Biblioteca judeteană Constanța, Asociația Artiști Dobrogeni, parteneră în programul nostru de activități din acest an, a organizat și desfășurat, primul vernisaj din acest an, cu tema ”În drum spre Balcic”. Evenimentul a fost moment de documentare pentru membrii filialei, datorită faptului că pe data de 17 mai ( de Ziua Eroilor ), o parte din membrii vor participa la o excursie la Balcic și pe litoralul bulgăresc.
         La eveniment am invitat personalitați publice, cu care suntem în contact permanent în realizarea obiectivelor noastre după cum urmează:
1.     Dl . Senator Ștefan MIHU, care este plecat intr-o delegatie, dar l-a trimis pe dl. Gheorghe DONȚU să ne transmită un mesaj din partea domniei sale;
2.     Dl. Senator Contraamiral de Flotilă în rezervă Vergil CHIȚAC;
3.     Dl. Ing. Marian IORDACHE, consilier județean;
4.     Dl. Amiral în rezervă Traian ATANASIU;
5.     Dl. General Locotenent în rezervă Constantin ZECA;
6.     Dl. General de Brigadă doctor Vasile HERMENEANU;
7.     Dl. Colonel doctor în rezervă Mircea DOGARU, care din motive obiective, nu a putut ajunge la această activitate, dar este reprezentat de dl. Comandor în rezervă Ilie TRUȚĂ, care a invitat la acest vernisaj, personalitățile mai sus enumerate, precum și rezerviști ai sistemului de apărare nationala si cadre active ale armatei române.
Această listă a fost citată de Președinta Asociației Artiști Dobrogeni, în dechiderea evenimentului.
Mulțumesc invitaților care au onorat invitația noastră și îi asigurăm că vor mai primi astfel de invitații, deoarece pe parcursul acestui an, vor mai astfel de activități. Este important a se ști, caci aici au fost invitați ca să afle că există în Constanța, o astfel de asociație. Dar la activitățile care vor urmala se va vorbi despre BOC al SCM, Filiala 1 SCMD Constanța și ceea ce vom realiza impreună în anul Centenarului Marii Uniri.
Mulțumesc de asemenea membrilor filialei, cae în marea lor majoritate, au venit însoțiți de soții la un eveniment cultural complet.
Pentru cei care din motive obiective, nu au putut participa la vernisaj, fie având deja bilete achiziționate la spectacolul lui Tudor Gheorghe, fie având alte obligații, sau pur și simplu nu au avut chef să iasă din casă cu soția la o plimbare, îi informez că expoziția va fi în foaierul Bibliotecii județene Constanța, până pe data de 31. Mai.








A doua activitate din acest weekend, s-a desfășurat pe data de 12. Mai în parteneriat cu Primăria municipiului Constanța și a constat în igienizarea și pregătirea cimitirului eroilor români căzuți la datorie, din cimitirul central Constanța.  Am stabilit acest obiectiv, deoarece pe 17. Mai este Ziua Eroilor și în incinta respectivă se desfășoară activități organizate de Comandantul garnizoanei Constanța, iar locul respectiv trebuie să arate impecabil.
 La activitate, a participat un ”comando”, format din 19 membrii ai Filalei 1 SCMD Constanța și 12 membrii ai Asociației Transmisioniștilor filiala Constanța. Mulțumesc pentru participare tuturor membrilor filialei noastre, precum și dlui Col rz Teodor Ion Președintele Filialei Constanța a Asociației Transmisioniștilor, care s-a implicat îmreună cu colegii domniei sale în acest proiect. Respectul nostru dragi camarazi.
         Apreciez solicitudinea celor din primărie, implicați în acest proiect care are mai multe etape de derulare pe parcursul acestui an. Le mulțumesc pentru că ne-au asigurat uneltele, sacii de gunoi, materialul de sădit în pamânt, motocoasa cu angajatul care a mânuit-o și tot ceea ce a fost necesar pentru ca activitatea să se desfășoare în mod organizat și cu eficiență maximă.






Iar în acestă seară, membrii filialei împreună cu membrii de familei vor fi prezenți ( sper că în număr cât mai mare ), la un concert de muzică organizat în scop umanitar, în parcul din fața bisericii Sf. Mina, din parcul Tăbăcăriei Constanța. Scopul acestei acțiuni este acela de a sprijini, cinci copii rămași orfani în noaptea de Înviere a acestui an. Îngerii filialei vor participa la ajutorarea a cinci îngerași aflați la moment de mare suferință. Stimați camarazi vă multumesc anticipat pentru gestul nostru.
         Mulțumesc de asemenea dlui Cdor rz Medeșan Felician, care săptămâna trecută a alergat timp de 24 de ore, în cursa Mării Negre, organizată în stațiunea Mamaia, pentru strângerea de fonduri, pentru copiii cu simdromul Dawn, copiii cu handicap sau cei bolnavi de autism. Un exemplu demn de urmat și de alți membrii ai filialei, iar în anul 2019, poate reușim să ne facem propria echipă, cu care să participăm la acest eveniment. Căci membrii tineri, slavă domnului avem. Bunăvoință, dorința de a fac e, a ne implica mai mult și responsabil, trebuie putin activata.  La acest eveniment din partea filialei am avut si privitori, susținători ai colegului nostru, printre care și subsemnatul, care a marcat momentul efectuând o alergare simbolică de 1.000 metri și donând o sumă de bani, pentru copiii pentru care s-a desfășurat competiția. Donații în bani au făcut și ceilalți colegi și le mulțumesc pentru acest gest.
         Tot săptămâna trecută dl Cdor rz Medeșan Felician a donat sănge, în cadrul campaniei organizată la nivel municipal, datorită faptului că rezerva de sânge a Spitalului Județean este redusă. Profit de ocazie și îi rog pe cei care îndeplinesc condițiile de a dona sânge, să o facă. Să accepte să dăruiască din viața lor, pentru a salva alte vieți.

Cu respect
Vicepreședinte responsabil zona de SE în CD al SCMD
Președintele Filialei 1 SCMD Constanța
Cdor rz Ilie TRUȚĂ

















joi, 10 mai 2018

POVESTEA SUBMARINULUI INVIZIBIL
(Din seria de scurte basme populare ale necăjiților)

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.
Pe când în Țara Necăjiților teritoriul aparținea în întregime statului, nefiind nimic vândut străinilor; culturile de pe ogoare erau irigate; holdele aurii își mlădiau spicele grele în bătaia vântului; iar hambarele gemeau de roadele pământului, de li se dusese vestea acestor meleaguri și fuseseră denumite „grânarul Europei”.
Tot în acele vremuri, necăjiții dispuneau de o flotă comercială numeroasă, cu care transportau pe tot globul produsele muncii lor, în radă vapoarele așteptau zile întregi pentru a reuși să intre în porturi, iar în șantierele navale era activitate la foc continuu pentru a fi onorate comenzile interne sau externe.
Pe atunci tineretul încă mai deprindea meseria armelor, încă se mai pregătea la școala bărbăției și a responsabilității, să apere hotarele în caz de agresiune.
Ei bine, vorbim despre timpurile în care flota de război a primit în dotare un submarin. Unul nou-nouț, de proveniență sovietică, plătit cu multe grâne și alte produse ale pământului, care necăjiților le prisoseau. Redutabila armă subacvatică ce deținea printre atuurile ei și pe acela de a se face nevăzută atunci când intra în imersiune, după câțiva ani de la sosirea în țară, căpătase calitatea unică de a fi total invizibilă, indiferent de starea sau regimul de navigație.
Firul poveștii vă va dezvălui cum de o mână de politicieni aflați la guvernare, în doar câțiva ani, a reușit fantastica performanță căutată de nenumărate colective de savanți ai lumii de-a lungul timpului. Datorită lor exista primul submarin invizibil, iar acela aparținea Țării Necăjiților. Celelalte nații puternice ale pământului, doar visau la așa ceva, sau priveau asemenea fantezii în filmele de profil.
În toamna leatului 1986, împăratul-cizmar poruncise ca în portul militar din cetatea Tomisului, să se organizeze o ceremonie fastuoasă, pentru sosirea submarinului, ce avea să intre în organizarea Centrului de Scafandri, sub numele de „Delfinul”, precum unul din vitejii săi înaintași.
Echipajul atent selectat cu un an în urmă dintre cadrele de frunte ale Marinei Militare, după o asiduă pregătire în bazele navale sovietice de la Poti și Odesa, venea în țară călare pe bidiviul submersibil cu nume de cetaceu.
Marinarii se întorceau acasă cu tolbele pline, atât de povești legate de focoasele gruzine, rusoaice sau ucrainience, de întâmplări petrecute pe meleagurile puternicului vecin de la soare-răsare, cât și de temeinice cunoștințe referitoare la conducerea, exploatarea și întreținerea unui sumbarin de clasă kilo. Dintre multele echipaje ale unor țări din blocul comunist „Tratatul de la Varșovia”, dar și a altor state din afara acestuia, care se întruniseră la școala sovietică de submariniști, ei se remarcaseră prin disciplină, inteligență, determinare și perseverență. Erau mândri că făceau parte din elita marinei de război, că avuseseră parte de experiențe unice pe tărâmul lui Stalin și Lenin, dar și a lui Cehov, Tolstoi sau Ceaikovschi, că fuseseră întâmpinați cu dragoste de familii și cu respect de oficialități înalte ale marinei, armatei ori statului.
Anii ce au urmat până la sfârșitul penultimului deceniu al secolului XX, au constituit pentru echipajul submarinului un cumul de experiențe subacvatice și lecții învățate, o serie de antrenamente proprii sau în tandem cu navele de suprafață – vânătoare de submarine, au constituit un prilej de perfecționare a cunoștințelor și formare a automatismelor, de coeziune și călire precum a oțelului din care era construită nava lor de luptă. Ajunseseră la performanța de a efectua manevrele cu ochii închiși, de a percepe cu cele cinci simțuri umane și poate cu un al șaselea, paranormal, tot ce le transmitea „Delfinul”. Submarinul nu era doar locul de exercitare al profesiei, cilindrul claustrofob care îi conducea și scotea din adâncuri, devenise o extensie a lor.
Își aleseseră drept deviză, sintagma latină „Audaces Fortuna Juvat” - „norocul îl ajută pe cel curajos”. Curaj avuseseră cu carul, înfruntând moartea de mai multe ori, iar dacă se poate numi noroc, atunci când îți practici meseria cu precizie de chirurg, ei da, avuseseră și noroc, pentru că de câte ori intraseră în imersiune, tot de atâtea ori ieșiseră de sub valuri.
Dacă ar ști toți cei ce joacă diverse jocuri de noroc, mai mult sau mai puțin legale, care așteaptă să pice „para mălăiață în gura lui nătăfleață”, care fac rugăciuni ori dau acatiste pentru avere, locuri de muncă ușoare și avantajoase, dacă ar ști toți acești pezevenghi, naivi, ori pur și simplu leneși, că nimeni nu se poate baza doar pe noroc, fără competență, autodisciplină și seriozitate, poate nu și-ar mai face iluzii, poate nu ar mai pierde timpul visând la cai verzi pe pereți, și ar realiza că norocul vine odată cu munca cinstită.
Submariniștii, dresorii „Delfinului”, învățaseră multe. Parafrazându-l pe Octavian Paler, voi spune că învățaseră dincolo de profesia lor, să fie oameni. Învățaseră că durează ani să câștigi încredere, și în doar câteva secunde poți să o pierzi. Învățaseră că nu contează ce ai în viață, ci pe cine ai. Că te descurci și ți-e de folos farmecul circa 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să știi ceva. Învățaseră că nu trebuie să te compari cu ce pot alții mai bine să facă, ci cu ceea ce poți tu să faci. Că nu contează ce li se-ntâmplă oamenilor, ci contează ceea ce poți tu să faci pentru a rezolva lucruri. Învățaseră că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți. Și că eroii fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecințe. Învățaseră că prietenia avevărată continuă să existe chiar și la distanță, așa cum este valabil și pentru iubirea adevărată. Că indiferent de consecințe, cei cinstiți cu ei înșiși ajung mai departe în viață. Învățaseră să își strunească sentimentele, trăirile și să ia decizii raționale atunci când doar rațiunea te poate salva. Deveniseră într-un fel nobili, pentru că, după cum spunea Ernest Hemingway, „Nu ești nobil dacă ești superior altui om, ești nobil dacă îți ești superior ție”.
Un rol deosebit în formarea și cizelarea unei astfel de elite luptătoare, îl avusese Cornelius Cristescu – primul comandant al submarinului. El le fusese atât la ruși, cât și după întoarcerea în țară: tată, frate, prieten, confident, model uman, lider pe care l-ar fi urmat orbește în foc sau în luptă. Comandorul Cornelius Cristescu, care navighează acum printre stele cu gradul de contraamiral, a fost un comandant pe care și l-ar fi dorit orice armată din lume pentru calitățile sale de a se face iubit de către subordonați și respectat de toți ceilalți, de a lua decizii salvatoare în clipe de cumpănă, de a prezenta uneori șefilor, cu renumita sa prestanță și prezență de spirit, soluții incomode, care i-ar fi putut afecta cariera militară, dar care reflectau cu acuratețe realitatea.
Pentru a reprezenta în fața factorilor decizionali din acea vreme, într-o formă plastică, cu tâlc, importanța tactică și strategică a submarinului, necesitatea menținerii în exploatare a unei asemenea arme, în contextul geo-politic de la Marea Neagră, comandorul Cristescu i-a întrebat senin pe cei prezenți în sală, cum ar merge printr-o pajiște întinsă (desculți fiind), dacă ar ști că undeva prin acea iarbă înaltă, invizibilă ochiului, s-ar plimba nestingherită o viperă. Toți au răspuns firesc: că ar merge cu teamă, că ar bate cu bețe și ar face zgomot, că ar sta pe loc, sau ar ieși cât mai repede din acea pajiște și ar ocoli-o. Atunci el, calm, pedagogic, condescendent, le-a spus că vipera ar fi submarinul, pajiștea întinsă – Marea Neagră, iar ei -  vapoarele de război ostile Țării Necăjiților. Asta se întâmpla după lovitura de stat din `89, când „Delfinul”, deși se comporta în continuare ireproșabil, avea nevoie, ca și cei care îl conduceau, de recuperare, de revigorare, de respect. Când au auzit factorii decidenți, cu epoleți sau fără, că schimbarea bateriei de acumulatori este costisitoare, că sunt necesare andocări, piese de schimb, unele reparații și apoi unele modernizări, care înseamnă bani, au început să vadă submarinul din ce în ce mai difuz, din ce în ce mai pierdut între atâtea alte afaceri pregnante care produceau capital. Capital politic, financiar, sau de imagine. Din acel moment, redutabila armă subacvatică, începuse să intre în fantasticul proces de căpătare al invizibilității. Etapa a durat peste două decenii. Intervalul de timp până când putea fi declarat tranșant ca fiind un submarin invizibil, ar fi putut fi scurtat, dacă nu ar fi fost vorba despre politicieni, ci de oameni normali, pragmatici, cu un dram de cinste rămasă, acolo, undeva în subconștient. Dar ei și-au făcut treaba în felul lor amăgitor. Au trimis comisii, au făcut studii, au cerut oferte, au cântărit ofertele și până să decidă, li s-a încheiat mandatul. Și așa au continuat circul politic următorii guvernanți veniți la putere. Între timp, urmând îndemnul „celui dintâi” prim-ministru, care a spus că România este un morman de fiare vechi, toate guvernele au căutat să scape de „ruginituri”, să măture curtea și să arunce totul la coș.
Evident că nici o poveste nu se poate încheia fără a spune ce s-a întâmplat peste timp cu personajele principale. Finalul acestei povești, nu este unul fericit, precum celelalte povești de adormit copiii. Nobilii submariniști au ieșit pe rând la pensie, lăsând o mână de marinari din garda nouă să privegheze „Delfinul” muribund, devenit demult invizibil. Se întâlnesc din când în când, deapănă povești frumoase din tinerețile lor și ale camaradului lor de oțel, ori povești contemporane urâte, în care politicienii, care între timp și-au specializat baghetele cu magia indolenței, corupției și trădării, fac să dispară nu un submarin, ci o întreagă țară. Dar nu una oricare, ci propria lor țară. Așa încât sfârșitul de poveste prefigurează pentru Țara Necăjiților o nouă sintagmă: Țara Dispărută.


Povestitorul: Comandor (rez) ing. Iorgu PARASCHIV

duminică, 22 aprilie 2018


Doamnelor și domnilor membrii ai Filialei 1 SCMD Constanța

         Vă informez că pe data de 21 aprilie s-a desfășurat Adunarea Generală a filialei. Activitatea s-a suprapus din păcate cu înmormântarea celui care a fost colegul, camaradul și prietenul nostru, al tuturor, Col. R. Eugen RĂCĂUȚEANU. Să se odihnească în pace!
         La eveniment din partea BOC al SCMD a participat, Președintele SCMD dl. Col. R. Dr. Mircea DOGARU.
         Nu s-a putut vota, deoarece nu s-a creat cvorum. Dar avad în vedere faptul căci unele acțiuni ale filialei sunt deja în curs de derulare. Că mare parte din program este axat pentru marcarea Centenarului Marii Uniri. Multe din activități sunt deja stabilite cu acordul conducerii centrale a SCMD. Sunt implicate primării din țară și două din Republica Bulgaria. S-a hotărât de participanții cu drept de vot, ca programul să se desfășoare prin acceptare consensuală. Urmănd ca la Adunarea din 22 sept.2018 să se voteze statutar.
         Profit de ocazie, să vă rog, ca să faceți efortul de a vă organiza programul, de așa natură, ca atunci când avem adunări sau diverse alte activități. Să participați. Pentru că filiala noastră, a ”crescut” prin implicarea fiecăruia dintre noi. Iar atunci cănd este vorba despre a se vota ceva, este corect să realizăm cvorumul de 50%+1. Pentru ca ceea ce ne propunem, să și realizăm. Și rețineți, vă rog, că eu unul nu am dispoziția să trec printr-un eventual proces. Intentat de ”oameni de bine”, că nu respectăm prevederile statutare. Fac această precizare, nu pentru a ataca pe cineva anume. Nici pe departe. Dar este o situatție posibilă. Care poate fi evitată ușor. Prin participarea la astfel de adunări. Iar cei care din motive obiective, cum a fost cazul și ieri ( cu membrii plecați din localitate cu diverse probleme familiale; în străinătate; în concediu platit încă de anul trecut; internați în spital; care nu se pot deplasa din cauza vârstei înaintate; aflați în convalescență; au participat la înmormântarea fostului nostru camarad ), cand nu veți putea participa, va rog sa ma delegați pe mine, sau pe cine considerați dvs. Să voteze pentru dvs. Așa cum doriți să o faceți.
         În incheiere, am postat cuvântul pregâtit pentru acest eveniment, de dl. Cdor. Ing. R. Iorgu PARASCHIV.

         Cu respect ,
         Vicepreședinte responsabil zona de SE în CD al SCMD
         Președintele Filialei 1 SCMD Constanța
         Cdor r Ilie TRUȚĂ






HRISTOS A ÎNVIAT

         „Hristos, a înviat!” Nu cunosc o altă sintagmă pronunțată de buzele unui muritor botezat creștinește, cu un mai mare efect benefic, regenerativ, decât această sacră mărturisire plină de încredere și speranță, această rugăciune invocată de milioane de inimi, care, în această perioadă a cerurilor deschise 40 de zile până la Înălțare, își reglează bătăile în același ritm.
         Adunarea Generală a SCMD – Filiala 1 Constanța, se desfășoară sub triplu semn sacrosant: Învierea Domnului Nostru Isus Hristos, Ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (comandant militar martirizat pentru credința sa), și Centenarul Unirii, care ne dorim să se constituie într-o altă înviere, o înviere a simțămintelor noastre patriotice, o introspecție a neamului românesc, urmată de întoarcerea către adevăratele valori morale și naționale.
În epoca aceasta aflată sub semnul egoismului, al urii,  minciunii, dezbinării de neam, mai există, slavă Domnului, simboluri sacramentale care ne leagă, ne unesc în cuget și-n simțiri. Gândim la fel, simțim la fel, suntem concepuți cu aceleași competențe și capabilități, ba ni s-a pus la dispoziție un instrument democratic numit liber arbitru. Deși, se pare că, chiar alegerile noastre, de cele mai multe ori greșite,  sunt principalul vinovat al limitelor  și suferințelor noastre. Dumnezeu nu este un dictator. El l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, pentru a se bucura de toate privilegiile Edenului perfect. Însă, odată cu tentația fructului oprit, a posibilității de a opta și a atracției pentru tot ce este interzis, omul a devenit uzurpator al scaunului Tatălui său și a continuat până în zilele noastre să facă asta. Să substituie în mod ilegal drepturile aproapelui său, ale unei caste de sacrificiu cum este armata, sau ale unei națiuni.
Toți Cain-ii geloși din lume, care de la începutul Creației și până acum, au dezvoltat necontenit ură împotriva Abel-ilor , distrugând opera lui Dumnezeu în războiul lor fraticid, au în această perioadă sfântă, un motiv de reconciliere. Au la dispoziție un armistițiu de care ar fi bine să profite, ascultând plângerile pământului strămoșesc udat cu sângele înaintașilor ce ni l-au lăsat în grijă, în loc de a  fi vocativi, aruncând vorbe otrăvite, pentru că ofranda lor stearpă, nesusținută de fapte constructive, nu este apreciată.
La noi, la români, conducătorii de după lovitura de stat din `89, au reiterat povestea biblică, plantând sămânța geloziei în Cain-ii unei bresle împotriva Abeli-lor altei bresle. Au amplificat dihonia din societate, utilizând principiul strategic „divide et impera”. Principiu care, cu ajutorul Cain-ilor frustrați, și-a produs efectul, și continuă să o facă, inclusiv în organizații, care, unite ar deveni mai puternice și ar constitui un pericol pentru demnitarii fără demnitate și camarilele lor.
În proximitatea fiecăruia dintre noi se află câte un Cain și un Abel. În sindicatul nostru, în familia noastră, sau în sufletul nostru. Însă nu mai este tolerabil ca urmașii acestui hain personaj biblic să semene zâzanie, făcându-ne astfel mai slabi. Nu mai este posibil ca în esența puterii unui neam – fiindcă asta este armata, iar noi suntem lideri cu experiență ai acestei esențe – nu mai este posibil, spuneam, să ne lăsăm manipulați și dezbinați de Cainii – haini și păpușarii lor. Noi suntem camarazi, iar camarazii nu se trădează, nu se mint, nu se sapă. Cel ce face asta, este un sinucigaș, al cărui dezonoare rămâne ca o pată karmică pe el și neamul său.
Referitor la camaraderie, Nicolae Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.”
Iar  Antoine de Saint-Exupéry - romancier, eseist, reporter și aviator francez ce a pierit pe frontul antihitlerist la numai 44 de ani – spunea că: „Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creați vechi camarazi.”
Salutul religios de Înviere, mixat negreșit cu iubire și toleranță, poate schimba amprenta nefastă a unui nume, poate influența pozitiv un comportment fatalist, poate răsturna munții. Cuvintele noastre ca forme de energie, ca și faptele noastre, pot fi mistrie sau buldozer. Va trebui să le cântărim cu înțelepciune înainte de a le rosti, pentru ca ele să construiască și nu să demoleze ce au construit alții cu trudă și migală.
„Hristos, a înviat” este un strigăt de triumf al vieții. Alături de ființele umane, regnurile: animal și vegetal, se bucură de o primenire a vitalității, de o nouă șansă pentru regenerare și perpetuare. După curățirea uscăturilor iernii din noi, acei care și-au construit o arcă a sufletului, au acum prilejul de a urca în ea odoarele pure, pentru a le salva de potopul decadenței.
„Hristos, a înviat!”, „Adevărat, a înviat!” - salut și răspuns la salut, pe care creștinii și le adresează de secole, cu venerație și bucurie, ducând astfel vestea în lume, că li s-a creat o perspectivă de iertare, ori confirmând că au luat la cunoștință despre evenimentul revendicat drept șansă de salvare a sufletului.
 „Hristos, a înviat!” este un salut-rugăciune, un „Sesam deschide-te” al inimilor ferecate de resemnare în fața morții implacabile și ireversibile. Mugurii copacilor spun asta, florile, iarba, guguștiucii și toate celelalte necuvântătoare, care au primit ele însele vestea minunată de la planeta Pământ, care a auzit expresia înălțătoare spusă de vânt, care a preluat-o de la galeria oamenilor iluștri ai neamului românesc, aflată în ceruri. Iar noi, noi nu trebuie decât să confirmăm prin: „Adevărat, a înviat”, să respectăm mesagerii cu condescendența cuvenită unor frați întru Creație, și să mai facem ceva: să fim combativi. Fiind luptători de profesie, cu un jurământ depus față de poporul român, trebuie să luptăm atât pentru drepturile noastre, cât și a celor care din diverse motive nu pot lupta pentru ele.
Sfântul Gheorghe, a cărui sărbătorire are loc peste două zile, ne îndeamnă la mobilizare și la luptă împotriva Cainilor și a balaurului corupției, ce a crescut în cei 28 de ani mai ceva decât Făt-Frumos din poveste, iar capetele sale sunt precum capetele Gorgonelor mitologice adunând laolaltă toate lichelele înveninate ale neamului românesc. „Nicăieri și niciodată, spune tot părintele Steinhard, nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne chema să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”.
Invocând îndemnurile lui Andrei Mureșanu din poezia Răsunet - devenită din 1990 imnul național „Deșteaptă-te române” și ale lui Radu Gyr în poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (pentru care inițial a fost condamnat la moarte de către regimul comunist) – așadar invocând aceste sunete de goarnă ale conștiinței de neam, vă conjur dragi camarazi: să ne mobilizăm, să strângem rândurile în jurul liderilor noștri de sindicat, să spunem NU dezbinării, și să încercăm uniți, să dregem ce au stricat toți Cainii, Gorgonele și balaurii neamului românesc.
Până când vom pune mâinile pe piept, nu trebuie să încetăm lupta împotriva nedreptății, căci, așa cum spunea Radu Gyr în „Cântec de luptă”:
Nu dor nici luptele pierdute,
Nici rănile din piept nu dor,
Cum dor acele braţe slute
Care să lupte nu mai vor.
Dar, deși ne doare că acele brațe slute nu mai vor să lupte, măcar să lase restul organismului să caute metode pentru atingerea dezideratelor și să nu-l încurce. Știu că mai sunt voci care cârcotesc precum moșii ăia doi din „Păpușile Muppets”. Însă acele voci sărmanele, nu au trup, nu au un suport fizic, pentru că dacă ar fi așa, s-ar implica în mod direct în atingerea scopurilor pentru care îi cicălesc pe alții. Tot respectul membrilor biroului operativ al filialei, fiindcă se zbat pentru rezolvarea problemelor sindicatului, benevol, fără niciun avantaj material. Tot respectul, pentru că își dedică o parte din timp, adică din viață, camarazilor lor. Nu îmi voi afișa același respect pentru cei care comentează răuvoitor, decât atunci: când voi vedea că cuvintele lor au rol de mistrie, nu de buldozer; când voi vedea că nu mai sunt brațe slute, ci organe loiale ale aceluiași organism; când voi vedea că și-au schimbat năravul de a fi îndărătnici. Pericolul cel mai mare al existenței unei organizații  este de a fi sabotată din interior, fie în mod premeditat, fie întâmplător datorită orgoliilor, intereselor sau altor vanități păcătoase.
În speranța că moșii din „Muppets” au văzut cartonașul galben al propriei conștiințe, închei cu același salut-rugăciune cu rol unificator:
„Hristos a-nviat!”

Comandor (rez) ing. Iorgu PARASCHIV