LANSARE de CARTE cu surprize

       În ziua de 11 august 2010, la sediul Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate Filiala Constanta, a avut loc lansarea lucrarii  "Naufragiul submarinului “Garinus”", în prezenţa domnului general Constantin Zeca - preşedintele A.N.C.M.R.R. Filiala Constanţa, a viceamiralului Constantin Iordache - preşedintele Clubului Amiralilor dar şi a altor cadre în rezervă şi în retragere,  membri ai A.N.C.R.R.,  Clubului Amiralilor şi  S.C.M.D.

       Autorul lucrări, este colonelul în rezervă Costinel Petrache, personalitate militară cu un discurs foarte dur la adresa celor care au contribuit la decimarea morală a speranţei, modestiei şi a decenţei în care militarii au fost educaţi şi obişnuiţi să trăiască.

        În cuvîntul său autorul a precizat că lucrarea este un pamflet, iar totul este o ficţiune, în care sunt prezentate tarele organismului militar românesc actual şi în care pot fi lesne recunoscute personaje din conducerea armatei române.

        Autorul a arătat că multora din aceste tare, cei prezenţi le-am fost nu doar contemporani, le-am fost martori, o parte le-am cunoscut, iar altele s-au petrecut sub ochii nostri, dar ...am văzut şi am tăcut! Autorul a mai evidenţiat că i s-a reproşat că s-a trezit cam tîrziu şi a făcut apel la cei prezenţi să acţioneze pentru ieşirea din tăcere a tuturor militarilor .
        A urmat un dialog aprins între domnii amirali şi generali - care susţineau că demersul autorului dăunează imaginii armatei şi că amiralul Marin Gheorghe este criticat doar datorită faptului că este primul marinar care a ocupat cea mai înaltă funcţie în ierarhia militară - şi alţi ofiţeri din marina militară care au arătat că acest domn amiral nici macar în calitatea lui de Şef al Statului Major General, nu a făcut nimic bun pentru armata română şi este vinovat pentru că nu a luat atitudine faţă de umilirea continuă a militarilor români (activi sau în rezervă) de către actualii guvernanţi.

        În încheiere, domnul col.(r) Remus Macovei preşedintele Flialei 1 Constanţa a S.C.M.D., a mulţumit autorului pentru realizarea sa de excepţie, care este absolut necesară în acest moment şi pentru că la acest evenimint a  reuşit să determine participarea pensionarilor militari din toate organizaţiile constanţene, făcând un apel la depăşirea tuturor orgoliilor şi la desfăşurarea unor acţiuni dinamice pentru apărarea onoarei şi demnităţii tuturor militarilor.

      
       Biroul Operativ al Filialei 1 Constanţa - S.C.M.D.

LA CONSTANTA de ZIUA MARINEI ROMANE

Cititi aici, articolul din ziarul online "Obeservator de Constanta" din 10.08.2010
 
Militarii in rezerva se pregatesc de protest

ANUNT - EVENIMENT

Vă anunţăm şi pe această cale, că miercuri 11 august  2010 ora 10.00, la sediul Filialei 1 Constanţa a S.C.M.D din B-dul Ferdinand nr. 49 (cu intrarea dinspre strada Traian prin  spatele magazinului  Dioda), are loc lansarea cărţii domnului Col (r) Costinel Petrache, cu titlul “Naufragiul submarinului Garinus”. Sunteţi invitaţi să luaţi parte la un eveniment de exceptie şi foarte actual. Cartea scrisă într-un stil aparte, abordează un subiect de mare actualitate şi de real interes,  privind actuala conducere a M.Ap.N. 

ÎMPUŞCAŢI-NE!

Ieri am trecut cu treburi, pentru puţină vreme, prin capitală. Întâmplător, în arşiţa neagră a asfaltului, îl zăresc pe fostul meu profesor, generalul în retragere S.M. Om la aproape optzeci de ani, încă drept, cu mintea trează. Nu ne văzusem de mai mult de zece ani. Îl salut cu respect. Ma recunoaşte imediat, alegându-mă probabil din sutele de foşti elevi. Îmi pronunţă, cu un fel de gingăşie părintească, numele mic. “Teo…”. El nu se adresase vreodată elevilor săi pe numele de familie. Ne ştia tuturor numele mic.

“Ce mai faceţi, domn’ profesor?” Nu-mi răspunde. Nici măcar nu mă priveşte. Merge lângă mine, mai înalt, păşind ferm, fără pic de ezitare în paşi. Trec minute bune. Îi respect tăcerea. Într-un târziu, ridic privirea spre el. Şi surprind lacrimi în ochii umbriţi de sprâncenele dese, cărunte acum.

“Te rog să mă ierţi, Teo. Nu aş fi dorit să mă vezi plângând. Dar nu mai pot. Această umilinţă…Atâta înjosire! Am ajuns să regret că sunt militar. Am îmbrăcat uniforma la paisprezece ani. Şi am purtat-o, cu demnitate spun eu, peste cinci decenii. Sunt aproape, foarte aproape, de ultimul drum şi mă simt scuipat, murdărit şi înjurat. Nu pot să înţeleg de ce. Motivul…trebuie să existe unul!” Cu un gest discret îşi sterge lacrimile din colţul ochilor. Nu pot rosti nici un cuvânt. Sunt profund impresionat de durerea omului în vârstă, pe care îl ştiam dârz, tenace. În lacrimile sale văd durerea unei întregi generaţii de militari. Sunt răscolit.

“M-ai întrebat ce fac. Alerg prin căldura asta. Vin de la centrul militar unde am stat două ore la coadă. Alături de alţi circa o sută de pensionari, la fel de nedumeriţi, la fel de supăraţi, la fel de indignaţi. Ca să aflu ce acte să aduc. Şi când te-am întâlnit mă întrebam cum să fac rost de ele. Va trebui să umblu în aproape toată ţara. Să-mi retrăiesc tinereţea şi maturitatea şi să-mi iau de la capăt viaţa. De data asta ca petent, ca cerşetor. La mila unor funcţionari neplătiţi, nemulţumiţi, aglomeraţi. De ce? Pentru a cere nişte acte de la Ministerul Apărării ca să le dau înapoi Ministerului Apărării… Bătaie de joc! Tocmai mă întrebam dacă mai merită osteneala pentru cei câţiva ani pe care îi mai am de trăit…”

Tac. Nu am cuvinte nici măcar să-l îmbărbătez, de convenienţă. Sunt pe cale să regret întâlnirea care mă bucurase la început. Atâta durere exprimă cuvintele bătrânului general, profesorului meu!

“Şi ştii care este esenţa bătăii de joc? Să fii pus să alergi la bătrâneţe după niste hârtii care să ducă la înjumătăţirea pensiei tale. Mică, mare, cum o fi! Ba mai mult, să te pună să-i rogi, în scris, să-ţi ia banii câştigaţi cinstit, cu trudă, cu renunţări şi cu grija de a respecta legea. Ce minte perversă trebuie să ai ca să gândeşti o asemenea tortură? Simţi ura ţâşnind din fiecare cuvânt scris acolo, în hârtia pe care ei o numesc lege. Ură oarbă, adresată tuturor vieţuitorilor militari, fie ei chiar poliţişti ori jandarmi. Tuturor celor care au asigurat supravieţuirea acestei naţii, liniştea şi dezvoltarea ei.” Vorbeşte încet. Cu vocea pe care i-o cunoşteam atât de bine. Glasul acela care, ani de zile, prin cuvinte alese, “umpluse” cu învăţătură minţile noastre tinere.

“Este mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Acolo e simplu. Câteva clipe şi gata. Nu te chinuie, nu te umileşte, nu te desconsideră, nu te spurcă, nu te murdăreşte. Nu te tratează ca pe un gunoi. Eşti respectat şi ţi se dă dreptul să mori cu demnitate!”

Încerc să spun ceva. Mă opreşte cu un gest al mâinii. Un fel de “Lasă, nu-i nevoie…” Şi continuă. “Ştii, mă gândesc să trimit câte o scrisoare tuturor politicienilor pe care îi cunosc. Mulţi din ei foşti studenţi ai mei. Şi preşedintelui. Şi premierului. Şi mai ales ministrului armatei, care zice că-i militar. Multe, câte voi reuşi să scriu. În plic, un singur cuvânt : ÎMPUŞCAŢI-NE! Semnată de mine, cu grad, nume şi adresă. În speranţa că or vor face şi vom scăpa de chin. Păstrându-ne măcar demnitatea.”

Ne-am despărţit. Ore întregi mintea mi-a fost învadată de cuvintele profesorului meu. Mi le amintesc pe fiecare, ca şi cum eu le-aş fi plăsmuit. Vi le spun şi dumneavoastră, celor care nu aţi avut privilegiul de a avea un asemenea om ca dascăl. Şi le scriu, poate, şi pentru ochii acelora care nu înţeleg adevărata tragedie, imensa durere de astăzi a militarului român. Pensionar ori nu.

August 2010, Bucuresti.

Articol publicat pe site-ul "http://teopal.com"

DOMNULE BASESCU

Am primit de curand urmatorul mesaj si dorim sa-l impartasim voua

Domnule Băsescu

Te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am  vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil.
Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor. Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta. Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale. Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă.
Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine. Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut.
Am privit cu îngrijoarare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării. Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin.
Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demintăţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse ( ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitatea că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua – spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci.
Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.
În  aceeaşi zi când eu scriam:
Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea.
mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete. Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul.
Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te! Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc.
Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.

Intersant! Cum comentati?!