ARDEALUL – INIMA  SÂNGERÂNDĂ A DACIEI

„Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările lăsate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu mândrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. …”

                                                           Istoricul, scriitorul și revoluționarul Nicolae Băcescu (1819-1852)

„Pământul este îmbelșugat în aur și argint ca și în oțel, antimoniu, pucioasă, aramă și sare minerală bună la gust. Este un mare belșug de roade. Grâul crește pe un pai înalt cât trestia, și nu pot găsi nicăieri mai bun. Ei hrănesc vitele cu tărâțe și mei. Orzul crește prea bine aici și oamenii nici nu au nevoie de el pentru a pregăti berea, deoarece au vin destul care este mai bun decât unele vinuri din lumea creștină, afară de vinul de Rin și de cel unguresc. Sigur că și albinele produc des ceară si miere, iar pădurile nu duc lipsă nici de vânat, nici de vulturi, șoimi, fazani, potârnichi, păuni sălbatici, cocoși sălbatici, lebede etc.”

       Învățatul nuvelist și journalist german Eberhard Werner Happel (1647-1690)

 

„….Țară aflată între munți, de unde se scot uneori bucăți mari de aur din cel mai curat, străbătută de râuri care și ele poartă firicele de aur și uneori chiar bucăți mari până la un funt și jumătate, și care s-a dovedit îndeajuns de îmbelșugată prin monedele antice de aur ale romanilor care se mai scot foarte des acolo din pământ chiar și acum în zilele noastre. Câmpii mănoase își răsfață roadele sub un soare nespus de darnic. Cereale de tot felul se produc din belșug, si nu cred să se găsească în lume loc unde să crească mai bine grâul ca în această Transilvanie, căci aici paiul grâului este aproape tot atât de tare și de lung ca trestia. Și semn de o deosebită bunăstare, locuitorii nu mănâncă altă pâine decât de grâu, ba chiar si iobagii. Cu acesta, ca și cu meiul – din care este mare belșug – se îngrașă porcii și alte vite, ca și cu fasole și-un soi de orz numit aloe.”

Reputatul geograf și savant slovac David Frölich (1595-1648)

            Cele trei descrieri ale Transilvaniei, realizate de trei mari personalități ce au trăit în perioade diferite, sunt doar o mică parte din multitudinea de mărturii referitoare la bogăția „țării de dincolo de păduri” (Terra ultra silvam), mărturii ce se constituie în tot atâtea argumente și răspunsuri (extinse asupra tuturor ținuturilor românești) la întrebările : de ce aceste regiuni dacice au avut parte de-a lungul timpului de atâtea năvăliri străine?; de ce locuitorii acestor vetre străvechi au fost urgisiți, maltratați, omorâți, mințiți și exploatați de venetici („împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”) ce și-au arogat drepturi de stăpâni și comportament de satrapi?

            Bogăția, abundența de resurse, diversitatea reliefului, condițiile de climă, poziția geo-strategică și frumusețea cu care au fost binecuvântate aceste  ținuturi în care trăiesc românii, s-au transformat într-un blestem, o anatemă ce încă își produce efectele. Nicio țară din lume, în care toate acestea au fost austere sau inexistente, nu a fost mai râvnită și mai însângerată decât România.

Cartea cu titlul „Nincs Kegyelem“ (Nu există milă și îndurare) publicată de Ducso Csaba în 1939 la Budapesta,  cuprinde capitolul „Mărturisirea Leventului”, în care se spune așa: „Eu nu am decât un țel: un mare imperiu maghiar, de 50 de milioane de maghiari ai veacului ce vine. Loc, loc pentru națiunea maghiară! Toți ceilalți trebuie să piară, să emigreze, sau îi vom suprima pe toți!” Zis și făcut. Mistificarea istoriei Ardealului a fost întotdeauna o politică de stat a Ungariei, minciuna fiind promovată cu agresivitate și ostentație în Occident. Deși există numeroase dovezi incontestabile că la „descălecatul” acestui sângeros popor de nomazi, Transilvania era locuită, deși inclusiv renumiți cronicari unguri recunosc acest lucru, deși izvoarele și evidențele istorice arată limpede că nu au dreptate, revizionismul maghiar nu a obosit niciodată. Ba se pare că în anul Centenarului României Întregi eforturile revendicative s-au întețit.

Pentru a-și forma o nație care să stăpânească niște teritorii ce nu le-au aparținut în mod legitim, ungurii au recurs la o serie întreagă de strategii terifiante. Și-au dezvoltat limba împrumutând mii de cuvinte din bogata limbă românească și au scris-o folosind caractere românești; au făcut eforturi ce ar putea fi considerate drept ilare dacă nu ar fi cu adevărat tragice, pentru identificarea cu dacii, pretinzându-se urmașii lor, cu toate că geto-dacii girează cu dovezi incontestabile pentru urmașii lor de drept, iar pietrele Sarmizegetusei gem de revoltă; au recurs la crime de identitate împotriva etnicilor români forțându-i la maghiarizare prin rebotezare și prin schimbarea religiei (Ungaria a fost brațul înarmat al catolicismului împotriva ortodoxiei); prin Unio Trium Naționum (Căpâlna – 1437) naționalitățile minoritare; unguri, sași și secui, deveneau favorizate, iar românii majoritari erau discriminați și considerați etnie tolerată; trupele terrorist-hortyste au violat, torturat și ucis (în mod deosebit în perioada 1940-1944) mii de români din Ardealul de Nord, determinând dezrădăcinarea populației băștinașe și gonirea ei în exod; au întreprins și întreprind necontenit prin autoritățile statului ungar, organizații mai mult sau mai puțin oficiale, spioni, informatori, agitatori, și în general tot  ce le pică în mână, atacuri furibunde împotriva unității noastre statale; au susținut cu o perversitate draconică în toți acești 96 de ani, de când Ardealul le-a alunecat printre ghearele hrăpărețe, un lobby  pungaș pe lângă cancelariile occidentale pentru a-și legitima un drept nelegitim. Pentru toate acestea, jurații imparțiali ai tribunalului istoriei (cu toate că mă îndoiesc să mai existe așa ceva), îi declară pe urmașii lui Attila ca fiind vinovați față de români; de etnocid, genocid, fapte de înșelăciune în formă continuată, piraterie națională și holocaust asupra culturii.

Dar trebuie subliniat că nu doar românii au fost sacrificați pe altarele naționalismului maghiar extremist și a ideologiei lor de ațâțare a urii între popoare. Ticăloasa învoială interetnică Unio Trium Naționum nu îi favoriza în mod real pe ungurii iobagi. Atunci, ca și acum, egalitatea era cântărită cu măsuri diferite, făcând ca unii să fie mai egali decât alții.

Secuii, această etnie distinctă și de șine stătătoare încă din Evul Mediu, au fost și ei cozi de topor ce s-au rupt în mâinile nomazilor veniți de undeva din stepa munților Urali. La Adunarea Deputaților din februarie 1919, deputatul secui Joseph Fay declara despre secuime ca fiind „copilul vitreg al statului ungar,… iar viața lor tradițională separată a căzut jertfă tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar”. Cserei Mihaly, nobil secui din Scaunul Ciuc, ce a ocupat diverse funcții militare sau de funcționar al statului ungar, spune printre altele în cea mai semnificativă istorie scrisă de el în limba maghiară a vremii: „Ferește-te Transilvanie, că nu de puține ori păsatul unguresc ți-a fript buzele”. Iar acum ce se întâmplă cu această etnie jertfită? Acum secuii nu mai sunt secui. Doresc autonomia Ținutului Secuiesc dar nu se consideră secui. Se identifică cu maghiarii și se luptă pentru recunoașterea unui proiect identitar al unei comunități ce nu mai există?!

Așadar, după părerea mea, blestemele nației române au fost atrase de bogăția arealului în care a existat dintotdeauna românitate, și nu sunt doar o urmare a moștenirii bolșevico-comuniste (după cum afirmă reputatul sociolog Nicolae Grosu în tratatul cu același titlu) ele, moștenirile acestea fiind doar un efect, nu și o cauză. România, această „țară mândră și binecuvântată între toate țările lăsate de Domnul pe pământ”, cum declară istoricul Nicolae Bălcescu când se referă la Ardeal, a atras invidia, lăcomia și rapacitatea păsărilor de pradă. Din păcate, de multe ori în țările române, ori în actuala Românie, nu au existat vânători care să se lupte cu răpitoarele hrăpărețe. Au existat doar niște oameni de paie. Ei însă nu au produs nici măcar efectul de sperietori, ci mai degrabă au devenit jucării de cârpă pentru pajurele ce se hrănesc cu națiuni, ori zone de găinățare.

            În loc să contracareze sistematic revizionismul maghiar prin evidențierea realităților istorice aflate  dincolo de orice semn de întrebare, în loc să blocheze orice încercare șovină a vecinilor de la apus atât în afara granițelor țării, dar mai ales în interiorul lor, acești oameni de paie ce fac? Lasă rădăcinile istoriei nostre să putrezească, să fie pierdute în derizoriu, ori blasfemiate prin crasă iresponsabilitate, sau trădare mascată. Cetatea voievodului Gelu (Dăbâca – județul Cluj) este părăsită, fără măcar un panou cu informații ori indicatoare care să conducă turiștii la ea, iar cetatea lui Menumorut de la Biharia (județul Bihor), nu numai că nu este identificată cu importanța cuvenită, ci mai mult decât atât, a fost transformată într-un …. teren de fotbal!!!

Neglijență, premeditate, supunere către marile puteri străine sau către zeul ban, permisivitate a acțiunilor anti-românești ca urmare a vreunui șantaj? Care să fie răspunsul guvernelor de după `89 la implicarea lor timidă, sau inexistentă, în vindecarea acestei răni naționale care nu mai apucă să se cicatrizeze?

Guvernele USL-iste sau PSD-iste ale ultimilor ani, au transferat dreptul de exploatare a gazelor de șist din Transilvania către Austria, Rusia și Ungaria - țări care în trecut și-au manifestat cel puțin un interes economic asupra teritoriului României. Ultimile guverne majoritar social-democrate, încheie negocieri sau licitații în manieră confidențială cu Ungaria, în vederea livrării unei bune părți din gazul extras de la Marea Neagră către vecinul de la soare-apune, ce și-ar dori să fie un HUB (piață) regional cu gaze rusești sau românești.

Pădurile românești sunt tăiate în mod criminal (potrivit unui studiu efectuat de către Greenpeace în România se taie 3 hectare de pădure pe oră), iar lemnul ca și alte materii prime, ia drumul străinătății la prețuri derizorii, întorcându-se în țară sub formă de produse finite la prețuri mari. O fundație susținută de miliardari străini a cumpărat mii de hectare din Parcul Național Piatra Craiului, alte personae fizice sau juridice străine, prin metode mai mult sau mai puțin dubioase, au intrat în posesie de pământuri românești (unele cu caracter strategic) fără ca status-quo-ul teritoriului național să fie afectat la prima vedere. Și să știți că nu oamenii simpli fac toate astea, fie ei unguri, sași, secui, turci, tătari, ruși sau alte naționalități conlocuitoare ce trăiesc pe tărâmul vechii Dacii. Aceștia își macină umilințele alături de vecinii lor români și conviețuiesc cu ei în mod armonios, deși uneori se lasă manipulați de semințele de vrajbă semănate de liderii străini – păsări de pradă cu concursul liderilor autohtoni – găini de ogradă.

Sau poate acțiunile guvernanților noștri, pe care unii dintre noi ar fi tentați să le eticheteze drept trădătoare, sunt doar un răspuns tipic învățăturii lui Iisus Hristos, gen „celui care te lovește peste un obraz întoarce-i și pe celălalt”? Dar pentru Dumnezeu, asta nu este întoarcere de obraz, ci întoarcerea poponețului și dezgolirea lui pentru ca vărgile ungurești sau de altă naționalitate să fie mai bine simțite pe pielea goală! Iar dacă uneori onor-autoritățile acestea vor să facă un exercițiu de smerenie, să o facă cu propria persoană și nu cu țara pentru care în ultima sută de ani, milioane de români și-au dat viața, sau au fost torționați de călăii de atunci, deveniți acum grupuri de oameni de afaceri sau consorții trans-frontaliere - un fel de aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.

Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați, Ardealul – fosta inimă de aur a Daciei, acum sângerândă și cu atâtea infarcturi la activ - privește rănit și umilit, cum în secolul XXI după Hristos, în anul Centenarului Unirii cu Vechiul Regat, un alt tricolor decât cel românesc își flutură intențiile de dezbinare pe sub nasurile guvernanților ce și-au păstrat simțul olfactiv doar pentru bani. Dar să nu uităm vorbele lui Benjamin Franklin, părintele libertății americane, care spunea că „…cine renunță la libertate pentru siguranță (siguranța unei funcții, a unui interes material, a unei porții de mâncare sau a unui culcuș comod), nu merită să aibă nici libertate și nici siguranță, și nici nu le va avea!”

19 martie 2018                                                                      Comandor în rezervă Iorgu PARASCHIV