Ţarcul de la Alba Iulia

      Anul acesta am participat la festivităţile organizate la Alba Iulia pentru aniversarea  a 95 de ani de la Marea Unire. Cu această ocazie am constatat cu amărăciune cât de departe ne aflăm  de entuziasmul înaintaşilor care la 1 decembrie 1918 au realizat cea mai importantă pagină din istoria poporului nostru. Pentru a înţelege dezamăgirea mea voi prezenta în antiteză desfăşurarea celor două evenimente.

1 decembrie 1918

    100.000 de români din Banat, Crişana, Maramureş şi Transilvania, împreună cu reprezentanţi ai locuitorilor din Basarabia, Bucovina şi din „ţară” s-au întrunit în cetatea istorică a neamului românesc la 1 decembrie 1918 pentru a pune “temeliile unui viitor mai bun şi mai fericit pentru întreg neamul românesc”.

În frunte cu preotul, învăţătorul şi primarul, zeci de mii de români  îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu tabele indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, s-au adunat pe “Câmpul lui Horea”.

Gărzile naţionale române au acţionat pentru  a asigurara siguranţa transporturilor pe calea ferată, ordinea în gări, paza podurilor, întreaga circulaţie spre Alba Iulia şi desfăşurarea în ordine a marii adunări populare.Pentru a preveni un atac din afară, clădirea Adunării Naţionale  a fost înconjurată de trei cordoane de avanposturi.

Cei 1228 de delegaţi, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, au fost desemnaţi în adunări deschise, fiind aleşi ţărani, învăţători, preoţi, avocaţi, studenţi, ofiţeri , soldaţi, muncitori şi meseriaşi, care se afirmaseră în lupta pentru unire. Spre exemplificare, din comitatul Satu Mare au participat 81 de delegaţi, din care 32 au fost ţărani, 18  preoţi, 27 intelectuali, 2 meseriaşi şi 2 comercianţi.

La ora 12.00 , vestea votării  Rezoluției  Unirii  Transilvaniei cu România  a declanşat un entuziasm de nedescris.

“Se zvonea, din gură în gură, ca vin aleşii poporului cu hotărârea cea mare, asteptată de când îi lumea. De undeva mai de departe s-o auzit un cântec care s-o întins ca flăcările bătute de vânt, peste toată adunarea. Era cântecul “Desteapta-te, române”, care ne era cunoscut nouă la toţi.
Deodată, de cătră sală o pornit un vuiet care curjea ca un potop de ape spre noi. Am înţăles că s-o hotărât unirea, naduhul din moşi-strămoşi a românilor de peste tot. Nu se poate imajina şi nici povesti bucuria. Mulţi plânjeau, multi să îmbrăţişau chiar dacă nu se cunoşteau, nu puţini păreau înlemniţi în tacere.” Este mărturia  doamnei Rafila Bălută ,  care deşi avea doar 18 ani a facut parte din cei care au reprezentat satul Ghirbom .

 La rândul lui Lucian Blaga  aflat printre zecile de mii de participanţi remarca:”În ziua  aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil,organic, masiv.”

Cei care au avut o implicare deosebită în realizarea actului de la Alba Iulia spre eternă neuitare, au busturi  amplasate în faţa Muzeului Unirii – Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băseşti, , Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandu Vaida Voievod, Ştefan  Cicio Pop, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Emil Haţieganu, Vasile Lucaciu.

1 decembrie 2013

    Momentul considerat a fi  cel mai important al manifestărilor de la Alba Iulia a fost  depunerea de coroane la statuia lui Mihai Viteazu. La această activitate  au participat aproximativ 2000 de persoane.

În jurul monumentului jandarmii au realizat un spaţiu protejat prin garduri metalice în care să  se dispună reprezentanţii autorităţilor centrale şi locale , ai partidelor politice şi ai diferitelor organizaţii neguvernamentale .În continuare îmi voi permite să denumesc acest spaţiu”ţarc”.

Dintre politicieni au fost prezenţi Titus Corlăţean, Mihnea Costoiu, Vasile Blaga, Dan Diaconescu, Eugen Tomac,Victor Ciorbea, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Atanasiu şi  Miron Cozma,  însoţiţi de delegaţii mai mult sau mai puţin numeroase. De parcă nu erau suficiente gardurile metalice, politicienii  erau protejaţi şi de un numeros dispozitiv realizat  de jandarmi şi reprezentanţi ai diverselor servicii secrete.

Politicienii de la putere s-au aşezat în partea dreaptă a monumentului, iar cei ai opoziţiei actuale în partea stângă. Toţi purtau la gât fulare tricolore. Unii dintre ei, printre care şi un fost ministru al apărării naţionale, au venit  îmbrăcaţi în blugi, că tot era sărbătoarea naţională a României.

Până la începerea ceremonialului  dintre participanţii situaţi dincolo de gardurile metalice s-au remarcat următoarele grupuri:

-         Peste 300 de tineri entuziaşti din Basarabia, purtând steaguri tricolore şi diferite pancarte  cu următoarele mesaje: “Vrem Unire”, ”Basarabia e România”, ”Basarabia , pământ românesc”. Aceştia scandau  pentru unirea Basarabiei cu România.

-         Un grup de susţinători ai monarhiei  purtând însemnele regale şi portretele familiei regale scandau: “Monarhia salvează România”şi “Trăiască regele”.

-         Peste 300 de persoane contestatare ale proiectului Roşia Montană au afişat un banner pe care scria “Mineritul cu cianuri  înseamnă moarte”, au purtat steaguri tricolore şi steaguri cu mesajul”Salvaţi Roşia Montană”. Reprezentanţii acestui grup  scandau:”DNA, DNA, rezolvaţi corupţia”.

 La intonarea imnului naţional ”Deşteaptă-te, române” fanfara militară  a fost  acompaniată doar  de militarii din garda de onoare.

Pe timpul depunerii coroanelor de către reprezentanţii Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului şi ai tuturor partidelor politice  grupul contestatarilor proiectului Roşia Montană au huiduit permanent şi au scandat:”Trădarea de ţară, în aur se măsoară”, ”Uniţi salvăm Roşia Montană’, ”Trădătorii”, ”Hoţii”.

Am mai remarcat  două delegaţii ale unor elevi, din Medgidia şi Rovinari, care în frunte cu nişte inimoşi profesori au participat la acest ceremonial.

Semnificativ, în premieră , la acest ceremonial toate asociaţiile militarilor în rezervă şi în retragere, Asociaţia Naţională  a Cadrelor în Rezervă şi în Retragere, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate şi Asociaţia Naţională Cultul Eroilor”Regina Maria”  au depus  coroane  împreună.

Concluzii

    În 1918 românii au venit la Alba Iulia  să facă istorie şi au făcut-o. În 2013 mare parte din cei prezenţi au venit doar pentru  fasolea cu cârnaţi,  pentru ţuica sau vinul fiert, oferit de autorităţi.

 Ceremonialul depunerii coroanelor de flori  a scos în evidenţă  ruptura enormă existentă  între clasa politică românească  şi oamenii obişnuiţi ai acestei ţări. Dacă în 1918 cei 1228 de delegaţi erau cei mai reprezentativi membri ai comunităţii româneşti, politicienii protejaţi de “ţarcul” de la Alba Iulia în 2013, nu mai reprezintă de mult interesele  nimănui, nici măcar ale celor care le-au dat votul. Ei nu mai sunt ţărani, muncitori sau intelectuali, ei sunt politicieni. Politica , în perioada postdecembristă, a devenit cea mai importantă  şi profitabilă profesie. Cu cât le este mai greu românilor, cu atât  le este mai bine politicienilor. Vezi conturile în bănci, vilele, maşinile de lux şi  mai nou suprafeţele de pământ achiziţionate.  Politicienii români cu fularul tricolor la gât,din” ţarcul “de la Alba Iulia, ca şi cei care în alte locuri protejate din ţară unde au participat la ceremonialele prilejuite de ziua naţională,  au ca principale caracteristici comportamentale   aroganţa şi cinismul faţă de români şi obedienţa faţă de străini.Prioritatea lor numărul unu a fost , este  şi va fi câştigarea încrederii şi sprijinului  străinilor, chiar dacă preţul este afectarea  interesele României. Cazurile Roşia Montană şi Pungeşti sunt elocvente în acest sens.

Dacă în 1918 gărzile naţionale apărau participanţii împotriva unor eventuale  atacuri ale maghiarilor, după 95 de ani conducătorii politici din “ţarcul” de la Alba Iulia, erau protejaţi de gardurile metalice şi cordoanele de jandarmi,  împotriva nemulţumirii  propriilor  concetăţeni.

Ar mai fi de reţinut un fapt semnificativ privind periculozitatea politicienilor români actuali. Tânăra Sabina, “fetiţa cu bentiţa tricoloră”, un simbol al românilor din Harghita şi Covasna,  care  prin gestul său excepţional, a sensibilizat întreaga Românie,atrăgându-şi simpatia a milioane de români,  în loc să depună singură o coroană de flori şi să primească aplauzele asistenţei , a fost flancată de Titus Corlăţean şi Mihnea Costoiu, doi politicieni  avizi de imagine pozitivă. Mare ruşine , domnilor miniştri! Voi şi colegii din “ţarcul “de la Alba Iulia aţi permis iredentiştilor maghiari să  îşi  bată joc de români! Nu aveaţi dreptul să întinaţi un simbol!

Nu ştiu dacă politicienii din “ţarcul” de la Alba Iulia au înţeles ceva după desfăşurarea acestui ceremonial. Nu am văzut pe nici unul dintre ei marcat de acest eveniment. Au plecat zâmbitori ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.  Personal sunt convins că nici unul dintre  cei din” ţarcul “de la Alba Iulia, la terminarea carierei politice  nu va avea un bust, care să amintească românilor marile lor fapte. Titus Corlăţean, Mihnea Costoiu, Vasile Blaga, Dan Diaconescu, Eugen Tomac,Victor Ciorbea, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Atanasiu şi Miron Cozma sunt simpli epigoni ai corifeilor Marii Uniri,. Ei  vor rămâne în istoria României ca cei care au contribuit la  distrugerea a  ceea ce generaţii întregi de români, prin mari sacrificii, au realizat.

Documentul intitulat “Convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia” începea cu cuvintele:”Istoria ne cheamă la fapte”. Cei din” ţarcul” de la Alba Iulia au uitat acest îndemn al înaintaşilor şi pentru aceasta  de 1 decembrie , la Alba Iulia, au fost huiduiţi şi vor fi huiduiţi  în continuare  de un număr din ce în ce mai mare de  români.

Ei sunt responsabili de faptul că la Alba Iulia , la 95 de ani de la Marea Unire, văzduhul dimineţii  a fost zguduit de huiduieli şi nu de  de vocile a mii de români care să intoneze  cu mândrie “Deşteaptă-te, române”, ca în 1918.

În  dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918  zeci de mii de români au străbătut  încrezători  drumul spre cetatea istorică a neamului românesc. După amiază au coborât mulţumiţi de ceea ce înfăptuiseră, grăbiţi să ajungă acasă şi să comunice celorlaţi românii ce se realizase  în acea zi  istorică la Alba Iulia.

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 2013, împreună cu prietenii mei am urcat  şi noi plini de  entuziasm drumul  spre cetate. După câteva ore am coborât pe acelaşi drum dezamăgiţi şi îngrijoraţi  de răul  imens pe care cei din “ţarcul “de la Alba Iulia îl reprezintă pentru România.

Col.(r.) Remus Macovei

INFORMARE

   Începând cu data de 10 decembrie 2013, filiala S.C.M.D. Constanţa îşi va desfăşura activitatea în blocul Turn de la Gară (lângă hotelul Maria)-Bulevardul Ferdinand nr.97,Bl.B 1 A ,etajul I,  după următorul program:

-         Luni – Vineri – între orele 10.00-13.00

Biroul Operativ al filialei S.C.M.D. Constanţa

Imagini de la Alba Iulia

COMUNICAT

      Pentru cei care doresc să acţioneze în instanţă pentru recuperarea sumelor reţinute abuziv în perioada ianuarie 2012- septembrie 2013 vă prezentăm oferta doamnei avocat Simona Sârbu. Cei interesaţi să se prezinte la sediul sindicatului pentru detalii.

COSTURI ACȚIUNE

1.   ONORARIU AVOCAT: 250 LEI/FAZA PROCESUALA = TOTAL 500 LEI (FOND + RECURS+ EXECUTARE SILITĂ);

2.   ONORARIU DE SUCCES: 10% DIN SUMELE RECUPERATE;

3.   EXPERTIZA CONTABILĂ: 600 - 900 LEI

Ȋn ceea ce priveşte onorariu de avocat acesta este de 500 lei/ întreg ciclu procesual (fond, recurs si executare silită);

Ȋn ceea ce priveste expertiza contabilă - este posibil ca unele instanţe să aprecieze necesară proba cu expertiză contabilă pentru determinarea exactă a sumei de recuperate.

* Vom încerca să obţinem o calculaţie de la pârât, fără a fi necesară o expertiză contabilă, însă este posibil ca instanţa din oficiu să propună această probă şi să trebuiască ca reclamanţii să suporte aceste costuri.

Ȋn situaţia în care cererea de chemare în judecată va fi admisă, cheltuieilile efectuate de reclamant, atât cu onorariu avocat (500 lei) şi onorariu expertiză contabilă ( 600-900 lei) se recuperează pe calea cheltuielilor de judecată de la pârâtul Ministerul Apărării Naţionale/ Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Ȋn ceea ce priveşte onorariu de succes, acesta va fi pretins şi achitat în faza de executare, când se recuperează efectiv sumele de bani de către reclamanţi.

Biroul Operativ al Filialei Constanţa

Patriotismul economic şi boala olandeză

Comandor marină (rez)  dr. Golea Pompiliu

La 1 ianuarie 2007 după eforturi şi sacrificii inclusiv de natură economică,

România a fost primită în clubul ţărilor europene. Propusă la summitul de la Salonic din 2003 şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. La 25 aprilie Bulgaria şi România au semnat tratatul de aderare la Abaţia Neumünster din Luxembourg.

            România încă de la jumătatea ultimului deceniu al mileniului trecut şi-a afirmat dorinţa de a avea o economie deschisă.

Trecerea de la o economie de tip centralizat la una deschisă s-a  realizat cu conflicte sociale şi vulnerabilităţi; printre ele scăderea capacităţilor productive atâtea câte erau ele.

Şi restructurarea cerută trecea de fapt în prima fază printr-o destructurare.

            După anul 2000, Europa şi implicit România se găsea într-un ciclu economic expansionist influenţat de politicile „Consensului de la Washinghton”. Investiţiile străine din care jumătate erau speculative, inundau România încurajând politicile consumatoriste şi mai puţin cele bazate pe ofertă şi export. Şi toată lumea avea sentimentul prosperităţii şi traiului decent. Şi eram încrâncenaţi în lupte politice ca şi astăzi de fapt, uitând de interesul naţional autentic, în timp ce alţii vedeau în sfadele noastre oportunităţi de afaceri.

Încă din 2007,  economişti de marcă au atras atenţia asupra noului început de

criză. Uitasem că în Extremul Orient avusese o criză economică soldată cu îmbolnăvirea „tigrilor asiatici”.

Referindu-se la SUA, Paul Krugman ne atrăgea atenţia că „ceea ce promotorii lui numesc miracolul pieţei nu e decât rezultatul manipulării jocului de către cei bogaţi, care după revoluţia industrială au creat o Americă a lor cu miliardari extravaganţi, muncitori oprimaţi şi lipsa oricărei preocupări pentru redistribuirea bogăţiei în societate” (Conştiinţa unui liberal, Editura Publica, 2010 p. 8). Şi mai ştim, că speculaţiile bursiere de tip Ponzi au dus la criza ce avea să ne cuprindă şi pe noi! De fapt din 2008 pentru că manipulările electorale din România acelor ani cu sprijinul FMI ne-au împins în 2009!

Cert e că retragerea unei părţi importante din capitalul străin din România jumătate speculativ, ne-a lăsat fără resurse financiare. Pentru că noi nu ne-am învrednicit să ne realizăm prin eforturi proprii şi raţionalitate, echilibrele financiare având un deficit al contului curent ce a atins în 2009 şi 12% din PIB.

Şi uite aşa am fost obligaţi să ne împrumutăm la FMI pentru.....asigurarea echilibrelor monetare! De investiţii prin apelarea la Banca Mondială sau la Banca Centrală Europeană nici vorbă! Celelalte ţări au cam uitat de principiul solidarităţii europene şi şi-au cam văzut de rezolvarea crizele lor.

Şi aşa a luat naştere conceptul de patriotism economic! L-am auzit în discursurile doamnei Angela Merkel. Fiecare ţară trebuie să-şi rezolve singură problemele economice (sportiv sau nu spun eu): creşterea economică , ocuparea forţei de muncă, controlul inflaţiei, balanţele comerciale de ce nu ....active. Ca pe vremea mercantilismului!

Şi iată că patriotismul economic, a făcut din Germania liderul competivităţii economice. Dar au apărut şi criticii: Adam Posen fost membru al comitetului de politică monetară a Bank of England şi preşedintele lui Peterson Institute for International Economics acuză Germania că prin surplusul său comercial şi beneficiile unei monede europene slabe cauzează probleme în întreaga lume. O spune pe şleau „ jefuieşte Europa şi restul lumii prin faptul că primeşte o subvenţie pentru exporturile sale de la un euro mai ieftin decât ar fi fost marca sa şi datorită slăbiciunilor unor ţări” (SIC!).

O reacţie radicală la adresa politicii Germaniei, a venit din partea preşedintei Frontului Naţional (extrema dreaptă) din Franţa nimeni alta decât doamna Marine Le Pen care i-a cerut  „solemn" lui François Hollande organizarea unui referendum în ianuarie 2014 privind ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

Chiar dacă ideea, nu cred că e cea mai inspirată, e interesant ceea ce cere- patru reforme minimale: revenire organizată la monede naţionale; dizolvarea spaţiului Shengen; autorizarea patriotismului economic şi reindustrializarea cu protecţionismul frontierelor ; prevalenţa din nou a dreptului naţional asupra dreptului european.

Totodată doamna Marine Le Pen atrage atenţia asupra pericolului reprezentat de "intrarea Bulgariei şi României în spaţiul Schengen fără vreo limită", care nu este încă realizată, mai multe ţări exprimându-şi reticenţele!

Radu Golban un profesor de valoare, nimeni altul decât cel care a descoperit datoria istorică de 18 miliarde euro a Germaniei către România, trecută în ignorare, în recenta sa carte „ România. Alternative la corsetul Europei” apărută la Editura Top Form din capitală, arăta că după 1989 „ România a capitulat în mod necondiţionat, cu speranţă şi entuziasm, în faţa acestor valori şi instituţii ale Occidentului, către care aspirase decenii de-a rândul. Fascinaţia visului occidental a vrăjit şi populaţia, dar a influenţat şi decizia şi elitelor, astfel că intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană s-a produs ca un marş triumfal, nu după evaluări în cadru naţional şi după negocieri temeinice şi responsabile cu viitorii parteneri şi aliaţi” (p. 9-10). Adaug eu! În folos naţional!  

Rezultatul mediocrităţii managementului guvernamental, îl vedem astăzi când România nu mai are active competitive proprii şi este vulnerabilă în faţa crizei financiare neputând să-şi recreeeze propriile sale capacităţi productive!

            O parte a clasei politice a văzut în vânzarea resurselor naturale ieftine o cale de relansare economică (SIC!) uitând de fenomenul cunoscut sub numele de „boala olandeză”.

            Paradoxul ţarilor care au resurse naturale şi ca atare venituri substanţiale (reale sau potenţiale) la buget dar nu au dezvoltare economică stabilă, este cunoscut în lumea economică sub termenul de „Boala Olandeză” (în engleză, The Dutch Disease).

            Termenul s-a născut în 1977 după o analiză a revistei The Economist despre căderea economiei olandeze din 1959. În acel an, olandezii au dat peste un substanţial zăcământ de gaze naturale. Bucuroşi, s-au pus pe exploatat… şi pe încasat. E drept pe alte principii decât cele specifice nouă! Mai etice!

 Banii de pe gaz au început să vină şi să umple visteria statului. Din păcate însă, cum de multe ori se întâmplă, sfârşitul poveştii a fost trist.

La scurt timp după ce au început să încaseze banii de pe gaz, olandezii au observat că celelalte sectoare ale economiei – în special cel industrial – au avut de suferit. Economia reală a început să intre în declin.  A contractat practic o boală. Care sintetic poate fi spusă explicată astfel: dezvoltarea sustenabilă nu poate fi susţinută cu bani câştigaţi uşor.  Politicile de dezvoltare economică ale statelor dezvoltate, pun exploatarea resurselor printre ultimele priorităţi. Multe preferă să conserve resursele pe care le au pentru vremuri cu adevărat grele!

Pentru orice ţară cu probleme economice, disponibilitatea resurselor este o seducţie mare. Exploatarea şi vânzarea acestor resurse generează venituri imediate, în surplus faţă de economia reală. Ceea ce este de fapt un blestem bine deghizat- „blestemul resurselor”. Surplusul de venit peste ce produce economia reală, pune presiuni asupra monedei naţionale, iar o monedă naţională apreciată descurajează exporturile. Şi încurajează importurile de produse finite care salvează alte ţări care aplică reperele „ patriotismului economic”. Pentru ele desigur!

Exploatarea resurselor concurează practic direct cu economia reală. Astfel, fiecare leu scos din exploatarea resurselor naturale,  va concura cu leii generaţi de alte sectoare economice. Problema este că aceste „alte” sectoare economice sunt cele care ar trebui să permită creşterea economică sustenabilă a României.

A doua problemă e că această concurenţă este neloială. Şi parcă nu e în ton cu filozofia Uniunii Europene.

Dacă firmele din economia reală trebuie să se concureze unele cu altele pentru angajaţi, contracte, şi capital, companiile miniere scot practic bani din piatră facili.

Veniturile generate de această industrie, le permit să atragă oamenii cei mai bine calificaţi de la nivel local, oferindu-le salarii pe care firme din economia reală nu şi le pot permite. De exemplu, o mică fermă nu are cum să concureze cu un gigant din industria minieră. Se ajunge astfel ca o mare parte a forţei de muncă să fie acaparată într-o industrie care nu generează inovaţie, şi care prin raţiunea ei nu este sustenabilă.

Mai toate localităţile miniere au eşuat în crearea unei baze economice alternative.

S-a văzut şi la Roşia Montană, guvernanţii dând dovadă de francheţe dezarmantă în luări de cuvânt –„doar asta ştiu să facă din tată în fiu”.  

Salarile oferite de industria minieră  atrag mare parte din forţa de muncă locală, şi descurajează iniţiativa privată. Când exploatarea minei ajunge la declin, trage de obicei după ea şi infrastructura economică şi socială construită în jurul ei.”

Asta s-a văzut după închiderea marilor mine din anii 1996-2000.

Revenind la conceptul teoretic de „ patriotism economic”, analiza evoluţiilor din Europa arată în contextul crizei financiare, că guvernele continuă să încerce să orienteze economiile lor, mai degrabă decât lăsându-i pe piețele libere . În ciuda declaraţiilor privind liberalizarea pieţelor, intervenționismul este incontestabil. Mascat de investiţiile seducătoare în alte ţări pentru găsirea de resurse ieftine şi oportunităţi.

Este clar că a apărut deja sub masca globalizării o nouă politică care determină guvernele să devină creative. Fără a nega economia deschisă caută forme de asigurare a sustenabilităţii economice ca o reacţie la posibile reacţii din mediul extern.

O carte apărută recent în SUA intitulată „ Economic Patriotism in Open Economies” scrisă de Ben Clift şi  Cornelia Woll scoate în evidenţă aceste provocări pe timp de criză.

Mie imi este clar că paradigma creşterii şi dezvoltării economice trebuie să se schimbe. O Românie în Uniunea Europeană cu reguli clare ca de exemplu deficit bugetar şi de cont curent uniform pentru toţi componenţii. Pentru că deh....inclusiv  reprezentanţi ai FMI au afirmat că unele ţări pot sa aibă deficite mai mari decât altele!

Adică mai neaoş spus, au voie să aibă mai mulţi bani la dispoziţie pentru dezvoltare în raport cu alţii! Care, trebuie să aştepte cu serenitate, prin efectul multiplicator să ajungă şi la ei într-o zi efectele pozitive ale integrării!

O Românie cu o dependenţă de maxim 50% faţă de schimburile economice din Uniunea Europeană şi un comerţ omnidirecţional. Nu spun lucruri noi.

Vreau să mai relatez un singur aspect: Ungaria de lângă noi vrea să devină a doua putere industrială a Europei Unite. După Germania. A spus-o domnul Orban.

Şi mai mult! Va construi şi centre de procesare a resurselor naturale la graniţa cu România! În lanţul logistic şi valoric general planificat pentru această strategie. E de meditat! Asta înseamna tot patriotism economic! Şi nu e de acuzat!

Dimpotrivă!

Ca o încheiere!

După sursele Ministerului Finanţelor, încasările zilnice ale României sunt: de 123 milioane euro din care cea mai mare parte provin fonduri europene (SIC!)  iar cheltuielile de circa 129 milioane euro! Din start un deficit zilnic de 6 milioane euro!

Încasările din activităţile rezidente nu ajung, ca să susţină nevoile economice şi sociale. De exemplu pensiile şi salariile sănătatea, educaţia!

Fie şi numai prezentarea acestui argument este suficientă, pentru a scoate în evidenţă necesitatea aplicării pe baza unor strategii bine focalizate a conceptului de patriotism economic şi de valorificare superioară într-un complex integrat a resurselor naturale.

            Veritas laborant nimis saepe, extinguitur nunquam (Desi respins de nenumarate
ori, adevarul nu piere niciodata).