QUO VADIS DOMINE

La 27 de ani după „evenimentele din decembrie”, pe care unii le numesc revoluție iar alții lovitură de stat, am avut trista ocazie de a întâlni un exponent al forței represive ce a instaurat în România comunistă regimul terorii și și-a lăsat amprenta malefică asupra viitorului acestei țări.

Am întâlnit un securist în vârstă de vreo 75 de ani, cu o stare precară de sănătate, dar cu aceiași atitudine virală a unei persoane ce se consideră superioară, ce poartă un dispreț nedisimulat pentru concetățenii care nu fac parte din aceiași clasă socială, dispreț pe care îl afișează deschis și îl manifestă cu nonșalanță.

În sala de așteptare la cabinetul unui medic de familie, întâlnindu-se cu câțiva colegi din vremurile de aur, acest reprezentant al unei „clase ce avusese aproape ca o obsesie maniacală, pornirea sau chemarea de a distruge, a demola, a terfeli ființa umană”(cum se exprimă Mihai Sin referitor la poliția politică din timpul comunismului), își expunea ideile tembele cu voce tare, privind lumea din jur direct în ochi, de parcă se aștepta la consens și aplauze:

-„Niște idioți care nu au nimic în cap (despre manifestanții ce își pronunță opoziția față de noile legi ale justiției care vor să dea apă la moară penalilor cu gulere albe, ori a altor nedreptăți de care s-au săturat). Nu numai că nu mă duc la mitinguri, dar nici măcar nu mă uit și nu ascult astfel de știri. Fac valuri aiurea neștiind de fapt nici pe ce lume trăiesc. Pe vremuri erau împușcați. Azi ar trebui să-i disperseze cu tunurile cu apă. Ăștia nu merită nici gloanțe stricate pe ei.”

În momentul în care am auzit ce rostea acea ființă cu trăsături umane, pronunțându-se vehement împotriva propriului popor - ca o boală autoimună ce atacă organele corpului său nerecunoscându-le, fantomele trecutului au început să mi se perinde prin fața ochilor și am intrat în panică. Opinia sa cinică pronunțată cu o ură inexplicabilă la adresa celor cărora încă le mai pasă de România și de viitorul copiilor lor, mi-a amintit de cartea „Quo Vadis Domine” scrisă de Mihai Sin. Un pasaj de la începutul volumului întâi, mi-a revenit în minte când am perceput dușmănia acestui securist ce a îmbrăcat cu mulți ani în urmă uniforma Marinei Militare și a condus ani buni o structură de contrainformații din cadrul acesteia.

„...cum au învățat nemernicii ăștia, șmecherii ăștia unsuroși (Mihai Sin se referă în cartea sa la grangurii din conducerea structurilor comuniste de partid și de stat) să-și ia pe la ședințele și congresele lor, figuri impozante, solemne, chiar sumbre uneori? Ei, care contribuiseră la abandonarea „de facto” a ideologiei comuniste, păstrând niște principii doar de fațadă, dar din ce în ce mai kitsch și ea (pentru că ascundea un amestec de gangsterism și tâlhărie autohtonă, de minciuni internaționaliste și mascaradă de mahala, de solemnitate kremlinică și prostie fudulă, de parvenire revoluționară și lichelism jegos al unor ajunși), fac parte dintr-o ciudată clasă a cărei principală însușire este hămeseala, o hămeseală de tot și de toate, fără limite, poate că nemaiîntâlnită în istorie....Iar progeniturile lor, acești playboy ai așa-zișilor comuniști, născuți în bunăstare, întotdeauna sătui, de când au fost mici moșteniseră, cumva paradoxal, întreaga hămeseală a părinților. Ba, din unele puncte de vedere, hămeseala lor era și mai mare, și mai cinică, pentru că nu mai erau obligați, cum fusesră părinții lor, să respecte aparența principiilor. Comuniști nu mai erau de mult, sau nu fuseseră niciodată, fiindcă înșiși marii lor învățători și-i imaginaseră în bolboroseala lor filozofică, cu totul altfel. Într-un fel erau niște bastarzi, erau ai nimănui. Se vor duce pe apa sâmbetei, vor ieși din istorie, însă urmele pe care le vor lăsa vor fi groaznice, rănile vor supura încă multă vreme. Mai ușor se va putea scăpa de holeră, de râie, poate chiar de cancer decât de ei. Pentru că vor trăi prin urmașii lor (la fel de hămesiți, de vitali, dar mai abili, mai adaptabili, mai orientați), și, probabil prin urmașii urmașilor lor.”

Citând acest pasaj, îmi dau seama că portretul creionat de Mihai Sin pentru liderii comuniști, securiști, și progeniturile lor, se potrivește mănușă unor „aleși” din zilele noastre.

Atunci când am citit cartea mi-am zis că este posibil ca scriitorul să aibă dreptate, dar nu am vrut să dau crezare în totalitate faptului că „burghezia roșie” de atunci va lăsa răni atât de adânci și de prelungi în timp, că urmașii lor vor forma „ciuma roșie” de astăzi și, că este foarte probabil ca fii liderilor impostori de azi, să conducă în viitorul apropiat destinul acestui popor, pentru a-l spolia definitiv, iar când nu vor mai avea nimic de jefuit, să-i fure până și bunul simț.

Manevrele directe, fără perdea, apărute pe scena politică a ultimului an pentru legalizarea marii corupții și subordonarea justiției intereselor de clanuri mafiote, mascarada mediatică menită să bulverseze opinia publică și să împartă România în grupuri antagonice care să se războiască între ele, ticăloșia și ipocrizia unor conducători ce în continuare cedează în secret străinilor resursele naționale, atâtea cazuri zilnice de ostilitate și agresivitate ale conaționalilor noștri, și alte asemenea exemple de apocalipsă socială antiromânească, nu m-au condus la deznădejde.

Când am văzut și auzit „dinozaurul-securist”, despre care știam că încă nu pierise fără urmă, dar speram ca măcar să stea ascuns până la dispariția lui și a clasei lui „pe cale naturală”, ei bine, am intrat în panică. M-am gândit la Mihai Sin ca la un soi de oracol, mi-au revenit în minte predicțiunile sale cu privire la bastarzii conducători pseudo-comuniști și securiști, la urmașii lor, urmașii urmașilor lor și hămeseala acestora moștenită însutit. Mi-am zis că vorba pesimistă și de resemnare „noi nu ne mai reparăm niciodată”, auzită din ce în ce mai des în ultimul timp, este cât se poate de reală și își produce efectele nestingherită de nimeni și de nimic. Chiar nu se mai poate face nimic pentru ca acești microbi, viruși sau bacterii distructive să nu mai producă boli autoimune neamului românesc? Chiar suntem condamnați de o karmă malefică la dezbinare, ură și autodistrugere?

De ce trebuie să existe mai multe Românii? A impostorilor ce înșeală încrederea concetățenilor o dată la patru ani pentru a le obține voturile și apoi fac și desfac ”tot ce vrea mușchiul lor” numai „fiindcă pot” - versus țara oamenilor cinstiți care muncesc din greu pentru o bucată de pâine și trebuie să plece printre străini pentru un trai mai bun; țara lui Papură-Vodă în care hămesiții nu se mai satură în a acumula averi furate și care în lăcomia lor nu ar da un capăt de ață semenilor aflați în nevoie – împotriva țării sărmanilor ce nu pot scăpa din marasmul în care trăiesc, însă tot ei sunt cei care dau din puținul lor pentru acte de caritate; România beizadelelor ce trec în bolizi de lux și spulberă oameni pe trecerile de pietoni ca pe niște popice, apoi scapă basma curată datorită părinților lor ce au subordonat justiția sau cumpără justiția – față în față cu țara celor cu frică de Dumezeu, ale căror drumuri mocirloase nu permit nici măcar accesul unei salvări, și care sunt condamnați la pușcărie grea pentru fapte minore; statul îmbuibaților ce aruncă la gunoi tone de mâncare în loc să o doneze – opus  teritoriului locuit de oropsiții sorții ce se hrănesc de prin gunoaie și dorm pe stradă nesperând să mai apuce ziua de mâine?

Pe cei care au uitat vremurile „de tristă amintire” (deși această sintagmă nu știu dacă ar mai fi de actualitate în comparație cu zilele noastre, când tot ce a fost construit atunci cu sudoare și sânge a fost cărat pe apa sâmbetei de conjurații întregi de ticăloși și Bastuși trădători care vând în mod repetat tezaurul Marii Dacii), îi invit să citească „Quo Vadis Domine” scrisă de Mihai Sin, ori tomografia socială „Blestemele Nației Române” scrisă de Nicolae Grosu, Ionel Dănciuc și Vasile Gogonea.

Nu mai are nimeni frică de Dumnezeu, nu mai există bun simț, opinie civică, moralitate și valori ce au la bază munca cinstită? Unde este elita acestei țări? Doar n-or fi plecat toți să culeagă căpșunile Europei?! Unde sunt liderii de opinie cinstiți și nepătrunși de cancerul autoimun? Unde sunt oamenii de știință onești care nu și-au pierdut simțul patriotic, oamenii de litere, intelectualii de marcă a acestui neam oropsit de spoliatori, de puteri străine cu interese mârșave, ori de trădători infami? Unde este simțul civic al oamenilor simpli care doresc să își crească pruncii în siguranță, în țara în care s-au născut moșii și strămoșii lor? Unde sunt generalii armatei române ce au jurat să-și apere țara și încă se află sub jurământ chiar dacă sunt în rezervă sau retragere? Încotro să mergem Doamne pentru a trăi liniștiți? Aici pe pământ, în țara noastră, nu există un loc luminat, un loc cu verdeață, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin? Doar în ceruri la tine? Ori și acolo s-a mai schimbat câte ceva între timp?

Quo Vadis Domine? Trebuie oare să ne smerim cum ne povățuiesc preoții, să stăm umili cu piciorul secăturilor pe grumaz, să ne răstignim de dragul unor ticăloși, ca Petru care îi pune această întrebare lui Issus înainte de a intra în Roma supliciului său?

Cdor rz Paraschiv IORGU.