POVESTEA SUBMARINULUI INVIZIBIL
(Din seria de scurte basme populare ale necăjiților)
A fost odată, ca
niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.
Pe când în Țara
Necăjiților teritoriul aparținea în întregime statului, nefiind nimic vândut străinilor;
culturile de pe ogoare erau irigate; holdele aurii își mlădiau spicele grele în
bătaia vântului; iar hambarele gemeau de roadele pământului, de li se dusese vestea
acestor meleaguri și fuseseră denumite „grânarul Europei”.
Tot în acele
vremuri, necăjiții dispuneau de o flotă comercială numeroasă, cu care
transportau pe tot globul produsele muncii lor, în radă vapoarele așteptau zile
întregi pentru a reuși să intre în porturi, iar în șantierele navale era
activitate la foc continuu pentru a fi onorate comenzile interne sau externe.
Pe atunci tineretul
încă mai deprindea meseria armelor, încă se mai pregătea la școala bărbăției și
a responsabilității, să apere hotarele în caz de agresiune.
Ei bine, vorbim
despre timpurile în care flota de război a primit în dotare un submarin. Unul
nou-nouț, de proveniență sovietică, plătit cu multe grâne și alte produse ale
pământului, care necăjiților le prisoseau. Redutabila armă subacvatică ce deținea
printre atuurile ei și pe acela de a se face nevăzută atunci când intra în
imersiune, după câțiva ani de la sosirea în țară, căpătase calitatea unică de a
fi total invizibilă, indiferent de starea sau regimul de navigație.
Firul poveștii vă
va dezvălui cum de o mână de politicieni aflați la guvernare, în doar câțiva
ani, a reușit fantastica performanță căutată de nenumărate colective de savanți
ai lumii de-a lungul timpului. Datorită lor exista primul submarin invizibil,
iar acela aparținea Țării Necăjiților. Celelalte nații puternice ale pământului,
doar visau la așa ceva, sau priveau asemenea fantezii în filmele de profil.
În toamna leatului
1986, împăratul-cizmar poruncise ca în portul militar din cetatea Tomisului, să
se organizeze o ceremonie fastuoasă, pentru sosirea submarinului, ce avea să
intre în organizarea Centrului de Scafandri, sub numele de „Delfinul”, precum unul
din vitejii săi înaintași.
Echipajul atent
selectat cu un an în urmă dintre cadrele de frunte ale Marinei Militare, după o
asiduă pregătire în bazele navale sovietice de la Poti și Odesa, venea în țară
călare pe bidiviul submersibil cu nume de cetaceu.
Marinarii se
întorceau acasă cu tolbele pline, atât de povești legate de focoasele gruzine,
rusoaice sau ucrainience, de întâmplări petrecute pe meleagurile puternicului
vecin de la soare-răsare, cât și de temeinice cunoștințe referitoare la
conducerea, exploatarea și întreținerea unui sumbarin de clasă kilo. Dintre
multele echipaje ale unor țări din blocul comunist „Tratatul de la Varșovia”,
dar și a altor state din afara acestuia, care se întruniseră la școala
sovietică de submariniști, ei se remarcaseră prin disciplină, inteligență,
determinare și perseverență. Erau mândri că făceau parte din elita marinei de
război, că avuseseră parte de experiențe unice pe tărâmul lui Stalin și Lenin,
dar și a lui Cehov, Tolstoi sau Ceaikovschi, că fuseseră întâmpinați cu
dragoste de familii și cu respect de oficialități înalte ale marinei, armatei
ori statului.
Anii ce au urmat
până la sfârșitul penultimului deceniu al secolului XX, au constituit pentru
echipajul submarinului un cumul de experiențe subacvatice și lecții învățate, o
serie de antrenamente proprii sau în tandem cu navele de suprafață – vânătoare
de submarine, au constituit un prilej de perfecționare a cunoștințelor și formare
a automatismelor, de coeziune și călire precum a oțelului din care era
construită nava lor de luptă. Ajunseseră la performanța de a efectua manevrele
cu ochii închiși, de a percepe cu cele cinci simțuri umane și poate cu un al
șaselea, paranormal, tot ce le transmitea „Delfinul”. Submarinul nu era doar
locul de exercitare al profesiei, cilindrul claustrofob care îi conducea și
scotea din adâncuri, devenise o extensie a lor.
Își aleseseră drept
deviză, sintagma latină „Audaces Fortuna Juvat” - „norocul îl ajută pe cel
curajos”. Curaj avuseseră cu carul, înfruntând moartea de mai multe ori, iar
dacă se poate numi noroc, atunci când îți practici meseria cu precizie de
chirurg, ei da, avuseseră și noroc, pentru că de câte ori intraseră în
imersiune, tot de atâtea ori ieșiseră de sub valuri.
Dacă ar ști toți
cei ce joacă diverse jocuri de noroc, mai mult sau mai puțin legale, care
așteaptă să pice „para mălăiață în gura lui nătăfleață”, care fac rugăciuni ori
dau acatiste pentru avere, locuri de muncă ușoare și avantajoase, dacă ar ști
toți acești pezevenghi, naivi, ori pur și simplu leneși, că nimeni nu se poate
baza doar pe noroc, fără competență, autodisciplină și seriozitate, poate nu
și-ar mai face iluzii, poate nu ar mai pierde timpul visând la cai verzi pe pereți,
și ar realiza că norocul vine odată cu munca cinstită.
Submariniștii,
dresorii „Delfinului”, învățaseră multe. Parafrazându-l pe Octavian Paler, voi
spune că învățaseră dincolo de profesia lor, să fie oameni. Învățaseră că
durează ani să câștigi încredere, și în doar câteva secunde poți să o pierzi.
Învățaseră că nu contează ce ai în viață, ci pe cine ai. Că te descurci și ți-e
de folos farmecul circa 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să știi ceva.
Învățaseră că nu trebuie să te compari cu ce pot alții mai bine să facă, ci cu
ceea ce poți tu să faci. Că nu contează ce li se-ntâmplă oamenilor, ci contează
ceea ce poți tu să faci pentru a rezolva lucruri. Învățaseră că poți continua
încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți. Și că eroii fac ce trebuie, când
trebuie, indiferent de consecințe. Învățaseră că prietenia avevărată continuă
să existe chiar și la distanță, așa cum este valabil și pentru iubirea
adevărată. Că indiferent de consecințe, cei cinstiți cu ei înșiși ajung mai
departe în viață. Învățaseră să își strunească sentimentele, trăirile și să ia
decizii raționale atunci când doar rațiunea te poate salva. Deveniseră într-un
fel nobili, pentru că, după cum spunea Ernest Hemingway, „Nu ești nobil dacă
ești superior altui om, ești nobil dacă îți ești superior ție”.
Un rol deosebit în
formarea și cizelarea unei astfel de elite luptătoare, îl avusese Cornelius
Cristescu – primul comandant al submarinului. El le fusese atât la ruși, cât și
după întoarcerea în țară: tată, frate, prieten, confident, model uman, lider pe
care l-ar fi urmat orbește în foc sau în luptă. Comandorul Cornelius Cristescu,
care navighează acum printre stele cu gradul de contraamiral, a fost un
comandant pe care și l-ar fi dorit orice armată din lume pentru calitățile sale
de a se face iubit de către subordonați și respectat de toți ceilalți, de a lua
decizii salvatoare în clipe de cumpănă, de a prezenta uneori șefilor, cu
renumita sa prestanță și prezență de spirit, soluții incomode, care i-ar fi
putut afecta cariera militară, dar care reflectau cu acuratețe realitatea.
Pentru a reprezenta
în fața factorilor decizionali din acea vreme, într-o formă plastică, cu tâlc,
importanța tactică și strategică a submarinului, necesitatea menținerii în
exploatare a unei asemenea arme, în contextul geo-politic de la Marea Neagră, comandorul
Cristescu i-a întrebat senin pe cei prezenți în sală, cum ar merge printr-o
pajiște întinsă (desculți fiind), dacă ar ști că undeva prin acea iarbă înaltă,
invizibilă ochiului, s-ar plimba nestingherită o viperă. Toți au răspuns firesc:
că ar merge cu teamă, că ar bate cu bețe și ar face zgomot, că ar sta pe loc,
sau ar ieși cât mai repede din acea pajiște și ar ocoli-o. Atunci el, calm,
pedagogic, condescendent, le-a spus că vipera ar fi submarinul, pajiștea
întinsă – Marea Neagră, iar ei - vapoarele de război ostile Țării Necăjiților. Asta
se întâmpla după lovitura de stat din `89, când „Delfinul”, deși se comporta în continuare
ireproșabil, avea nevoie, ca și cei care îl conduceau, de recuperare, de
revigorare, de respect. Când au auzit factorii decidenți, cu epoleți sau fără,
că schimbarea bateriei de acumulatori este costisitoare, că sunt necesare
andocări, piese de schimb, unele reparații și apoi unele modernizări, care
înseamnă bani, au început să vadă submarinul din ce în ce mai difuz, din ce în
ce mai pierdut între atâtea alte afaceri pregnante care produceau capital.
Capital politic, financiar, sau de imagine. Din acel moment, redutabila armă
subacvatică, începuse să intre în fantasticul proces de căpătare al
invizibilității. Etapa a durat peste două decenii. Intervalul de timp până când
putea fi declarat tranșant ca fiind un submarin invizibil, ar fi putut fi
scurtat, dacă nu ar fi fost vorba despre politicieni, ci de oameni normali,
pragmatici, cu un dram de cinste rămasă, acolo, undeva în subconștient. Dar ei
și-au făcut treaba în felul lor amăgitor. Au trimis comisii, au făcut studii,
au cerut oferte, au cântărit ofertele și până să decidă, li s-a încheiat
mandatul. Și așa au continuat circul politic următorii guvernanți veniți la
putere. Între timp, urmând îndemnul „celui dintâi” prim-ministru, care a spus
că România este un morman de fiare vechi, toate guvernele au căutat să scape de
„ruginituri”, să măture curtea și să arunce totul la coș.
Evident că nici o
poveste nu se poate încheia fără a spune ce s-a întâmplat peste timp cu
personajele principale. Finalul acestei povești, nu este unul fericit, precum
celelalte povești de adormit copiii. Nobilii submariniști au ieșit pe rând la
pensie, lăsând o mână de marinari din garda nouă să privegheze „Delfinul”
muribund, devenit demult invizibil. Se întâlnesc din când în când, deapănă
povești frumoase din tinerețile lor și ale camaradului lor de oțel, ori povești
contemporane urâte, în care politicienii, care între timp și-au specializat
baghetele cu magia indolenței, corupției și trădării, fac să dispară nu un
submarin, ci o întreagă țară. Dar nu una oricare, ci propria lor țară. Așa
încât sfârșitul de poveste prefigurează pentru Țara Necăjiților o nouă
sintagmă: Țara Dispărută.
