POVESTEA RUȘINII

(din ciclul de basme scurte)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. S-a întâmplat demult, tare demult, pe vremea când în Țara Necăjiților vinul se făcea din struguri și brânza din lapte, pe vremea când oamenii aveau de muncă, pădurile aveau copaci, armata era armată, balta avea pește și flota vapoare. În acele timpuri exista o virtute numită rușine. I se mai spunea jenă, pudoare, sau sfială. Oricum ar fi fost numită, o puteai întâlni pe tot cuprinsul țării, la oraș, dar mai ales la sat, în așezări aglomerate, unde nu se cunoașteau toți oamenii între ei, dar mai ales în comunități mai mici, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, ba chiar și în cătune izolate, unde rar vedeai țipenie de om. Acest înger păzitor al conștiinței necăjiților avea o soră căreia i se spunea cinste. Existența uneia dintre cele două surori era condiționată de cealaltă. Amândouă erau prezente la orice vârstă și oblăduiau vlăstarele tinere. Foarte des îți era dat să vezi un fecior sau o fetișcană cu obrajii îmbujorați, ochi plecați și vorbe poticnite, ori de câte ori un adult le făcea o observație, sau pur și simplu le adresa cuvinte de luare aminte.

Pe vremea aceea exista o singură rețea de televiziune. În emisiunile date pe post la televiziunea națională, ca în toată mass-media de altfel, totul era cenzurat în așa fel încât nimic să nu deranjeze simțurile fine ale familiei împăratului cizmar și ale camarilei sale aflate la conducerea țării. Programele de emisie se limitau la circa două ore în fiecare din cele șase zile lucrătoare ale săptămânii, și se difuzau seara. De altfel la vreme diurnă populația era ocupată și nimeni nu avea timp de căscat ochii la ecranul acela bombat acoperit cu un mileu din macrame pe care trona invariabilul bibelou din sticlă în formă de pește. Filmele și spectacolele de divertisment erau destul de rare. Cu toate astea, serialele din „occidentul decadent”, precum „Dallas”, „Om bogat, om sărac”, „Mannix” și altele, încântau privirile necăjiților. În toate aceste ecranizări, scenele fierbinți gustate de publicul telespectator din țara aflată sub regim comunist, cuprindeau săruturi ori gesturi cu alură sexuală minimă, care în ziua de astăzi sunt depășite și de puștii de școală primară.

Dacă cineva ar avea curiozitatea să întocmească o documentare asupra comportamentului moral al românilor în ultima sută de ani, a bunului simț, a sexualității incluzând vestimentația, în paralel cu dezvoltarea spirituală și intelectuală, iar datele să le transpună cumva în reprezentări matematice, graficele în coborâre vertiginoasă ar arăta în mod relevant decadența.  

Pe măsură ce timpul s-a scurs către împlinirea centenarului Unirii, și mai ales după evenimentele din decembrie 89, generațiile tinere au resimțit din ce în ce mai mult o lipsă de motivare, de repere morale în societate, de atenție din toate punctele de vedere, de afecțiune chiar. Sistemul educațional în special, dar și toate celelalte componente sociale ale plăpândei și șovăielnicei democrații, i-au debusolat, le-a bramburit mintea mai ceva decât în regimul totalitar. Democrațiile occidentale ne-au exportat experiențele lor, la pachet, sub forma pomului cunoașterii. Românii au mușcat cu nesaț din fructele oprite și din acel moment au fost izgoniți pentru a doua oară din rai. Metehnele importate au fost primele asimilate. Ba, aici, pe plaiuri mioritice, viciile și carențele societăților luate drept model au căpătat dimensiuni nebănuite.

În nevoia lor stringentă de atenție și de afirmare, proaspeții capitaliști carpatini fără niciun fel de capital au încercat să se afișeze cu ce aveau în cap, însă atunci când goliciunea minții nu le-a adus elogiile dorite, au apelat la goliciunea trupului. Îngerul păzitor numit rușine s-a transformat în nerușinare, pervertindu-se într-un drăcușor ce crește pe zi ce trece, și tinde să se transforme într-un tartor de la talpa iadului.

Dacă o tânără, sau chiar adolescentă, înainte era sfioasă și nici nu-i trecea prin cap să aibă un comportament indecent, astăzi îi este rușine să își păstreze intactă fecioria și încearcă să scape cât mai repede de ea, ca de un blestem. Această trecere de la o stare, la altă stare extremă, cică se cheamă emancipare.

Femeile se îmbracă provocator, de fapt mai degrabă se dezbracă provocator, cu orice ocazie. Indiferent de vârstă, de loc sau vreme, își scot în evidență sexualitatea, ca pe o marfă de proastă calitate care are nevoie de cosmetizare. Grase, slabe, bătrâne sau tinere, la piață, pe stradă sau în biserică, aproape toate poartă colanți - amuleta magică ce atrage potențiali sponsori sau pur și simplu le amăgește frustrările și eșecurile acumulate în legătură cu farmecele nurilor ofiliți.

Metodele romantice de altă dată, prin care băieții sau bărbații încercau să intre în relație cu o fată sau cu o femeie, ori „tehnicile de agățat” care presupuneau fraze culte, răbdare, tandrețe și gesturi cavalerești, au fost înlocuite brutal cu comportament mitocănesc și propuneri indecente directe. Orice este scuzabil în fața unei tinere dornice de parvenire rapidă, de lux, distracție, și senzații tari. Chiar și apartenența bărbatului la generația tatălui sau bunicului ei. Dacă este bogat și generos, ce mai contează?

Dar nerușinările astea individuale, deși marchează un declin moral alarmant al populației, sunt floare la ureche față de cele ale aleșilor neamului. Această cloacă indolentă, ineptă, coruptă, lacomă, a acumulat averi pe spate necăjiților mințiți, furați, umiliți și nu duc lipsă de nimic, decât de rușine. Știți că la români, cred că și la alte nații, urările pe care i le faci cuiva cu diverse ocazii, încep cu sănătate și continuă cu alte  dorințe de bine. Urările adresate oamenilor politici care au dus țara de râpă, ar trebui să înceapă cu rușine și să continuie cu rușine, rușine, rușine!

Acest sentiment penibil de jenă provocat de un insucces sau o greșeală, a devenit arhaic, cenușăreasă. A fost dezbrăcat și aruncat ca un veșmânt ponosit. A rămas de poveste.

Spunea Nicolea Iorga: „Cea mai mare ruşine e cea pe care n-o vede nimeni: ruşinea ta de tine însuţi.” Da, ilustră figură a neamului românesc, însă pentru asta trebuie să existe conștiință!

Cdor ing rz Iorgu PARASCHIV