ARCĂ ROMÂNEASCĂ

Din fericire, sau din păcate, în funcție de care parte a paharului este abordată (cea plină sau cea goală), această poveste nu începe cu „A fost odată ca niciodată”, pentru simplul fapt că este încă de actualitate, suntem contemporani cu ea. La vremea în care națiunea noastră navighează într-o mare de incertitudini, cu busola dezorientată în mod premeditat de către cei ce ne conduc corabia, la vremea în care sărăcia și nedreptatea s-au lipit ca râia de necăjiți, iar nesimțirea ghidată de lăcomie îi transformă pe conducători în pirați, dușmanii ai propriului echipaj, mai există semințe de bine, enclave de speranță. Insule mici de nădejde care rezistă vântului potrivnic și valurilor tulburi ce le asediază vijelios din toate părțile. Ele sunt luminate de farurile bunătății, sunt întreținute de necăjiți cu frica lui Dumnezeu, și încearcă să salveze corabia șubrezită în limanurile lor.

Se spune că este ușor să faci rău, dar bine, mult mai greu. Este o expresie falsă uzitată de către oamenii comozi, egoiști, cu sufletul ars de nepăsare. Albert Einstein spunea că „lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită la ei și nu fac nimic”. Binele, ca și răul de altfel, îmbracă o plajă atât de largă de aspecte, încât fiecărui om, oricât de nevoiaș ar fi, îi poate fi la îndemână cel puțin o posibilitate de a ostoi durerea celui de lângă el. Un zâmbet, o vorbă bună, un sfat, o firmitură din „pâinea cea de toate zilele”, poate oferi oricine.

Cursa de alergare pe nisip „Alerg 24 h Autism Marea Neagră” este doar una din insulele arhipelagului speranței. La începutul lunii lui florar, din anul ce rotunjește un veac de la înființarea României Mari, un colectiv inimos de la țărmul mării a organizat acest proiect caritabil în folosul copiilor bolnavi de autism. Evenimentul sportiv unic în lume, a adunat la start peste 1000 de persoane. Dintre acestea, câteva zeci au alergat 100 km. pentru a marca Centenarul Marii Uniri, și multe ale zeci au străbătut cursa „Nisip, Apă, Foc” – o probă tip „spartan”, destinată celor mai puternici, dintre cei puternici. Emoționant, onorant, promițător, într-o țară în care egoismul s-a întrecut pe sine însuși, devenind răutate.

Un alt exemplu de trezire a bucuriei de a dărui, în realizarea unei comuniuni a sufletelor caritabile, a fost concertul organizat de către biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina” din cetatea Tomisului, cu scopul donării fondurilor strânse, către cei șase frații rămași orfani și fără adăpost în a doua zi de Paște. În afara enorișilor din parohie, care au răspuns prezent în mare măsură la chemarea păstorului lor de suflete, am văzut cam aceleași chipuri. Oameni modești, cu poveștile lor de viață, în care suferința a lăsat amprente adânci. Ei și-au rupt de la gură, așa cum au făcut întotdeauna pentru semenii aflați în nevoie, ei au încurajat sărmanii copilași rămași fără părinți la vârste fragede, ei au aplaudat cântecele patriotice ale căror mesaje au rezonat cu dragostea lor pentru această țară urgisită. Edili, oameni bogați ai urbei, oameni politici aleși de cetățeni? Foarte puțini, dar este explicabil. Ei sunt preocupați pentru binele tuturor, și asta le ocupă tot timpul. De altfel, modestia lor proverbială îi îndeamnă să rămână anonimi atunci când fac acte de mecenariat.

„În drum spre Balcic”  este al treilea eșantion de sâmburi ai binelui, reperat la mal de mare în aceeași lună în care se coc primele cireșe. Evenimentul de mare rafinament, excursia pe pânză cu popasuri în Shabla, Tyulenova, și în final la  castelul reginei Maria, s-a petrecut în foaierul bibliotecii județene - sediul central al culturii tomitane. Vernisajul expoziției pictorilor dobrogeni, a adunat oameni de cultură ai cetății, deschiși către o temă istorică aflată în perfect consens cu anul Centenarului Unirii. Pentru grandoarea momentului inaugural al expoziției de pictură, la care era evocată în mod deosebit figura marcantă a reginei, venise însă prea puțină lume. Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, fosta mare prințesă a Marii Britanii, nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, fosta regină a României, puternicul om de stat, „mama răniților”, cum era numită în popor, susținătoarea artelor, ea însăși autoare a unor scrieri memorialistice sau povești și versuri pentru copii, nu stârnise suficient interesul urbei.

Într-o țară în care sărăcia și corupția și-au arogat drepturi exclusive pe termen nelimitat, populația, bulversată de politică, nu mai știe decât de rânduiala mațului gros. Pentru marea majoritate a necăjiților de astăzi, noile sanctuare de cultură se numesc mall-uri, iar singurul lor act cultural este umorul. Din păcate a fost și el pervertit în bășcălie, iar personajele sumbre ale bancurilor au fost umanizate și deci acceptate și într-un fel simpatizate.

Consumismul exagerat, singura metodă la îndemână pentru diluarea frustrărilor, minimalizarea eșecurilor și acoperirea lașității de a acționa, s-a transformat în  hămeseală. Lihneala asta ar fi justificată dacă ar tinde să hrănească spiritul românesc. Acel ceva, care dă tărie în momentele grele. Acel ceva care ridică din genunchi individul și apoi nația, care împiedică pofta hrăpăreață a lichelelor din divanul țării de a-i fura tot ce se poate fura, cu extindere asupra conceptului spațiu-timp.

Următorul moment surprins în salonul unui cămin de seniori din județul Teleorman, se constituie într-o veritabilă lecție de patriotism. Lecție la care istoria noastră agitată și nefericită nu admite absenți, nici motivați nici nemotivați, întrucât înclusiv martirii sunt prezenți.

„Permiteți, să raportez! Sunt soldatul care militează pentru România. În fiecare zi îmi pun în inimă drapelul, de fapt mai multe drapele tricolore, pe care le înalț pe catargul sufletului meu. Sus. Tot mai sus. O lume întreagă să știe că ai mei au scris cu sânge românesc, nevinovat, pagini de glorie închinate țării dragi, România. File de istorie au scris la Călugăreni, la Mărășești și Mărăști, la Oarba de Mureș ... Și pe crucile din cimitirul de la Țiganca, de peste Prut, au scris... Cu iubire de neam, iubire de glie și de credință. Au luptat cu credință și în credință pentru pământul românesc. Eu soldatul Elena, port în suflet numele întregitorilor de țară și prezint onorul soldaților cunoscuți și necunoscuți care au luptat pentru ea.”

Aceste cuvinte grele ca toată istoria noastră, dar în același timp înălțătoare, au fost pronunțate de către o bătrânică aflată într-un scaun rulant, în semn de mulțumire pentru donația făcută azilului. Bunicuța raportoare, pe care picioarele nu o mai ajutau să își miște trupul gârbovit, a reușit să miște cu emoția vocii ei inimile celor prezenți, inimi ce au vibrat o vreme în ritmul imnului național și s-au colorat în culorile drapelului României.

De piatră să fii, și tot ai rezona cu o asemenea declarație de patriotism. De oțel să fii, și ascultând raportul prezentat militarilor donatori de către doamna aflată la vârsta senectuții, nu se poate să nu te întrebi, cum sună raportul tău către țară, la ceasul bilanțului aniversar.

Dacă de la Turnu Măgurele, unde am fost mai devreme, urcăm pe Valea Oltului către mânăstirea Cozia, vom ajunge la Râmnicu-Vâlcea - capitala oltenilor nordiști. Aici, la începutul lunii de mijloc  a anului centenar, Sindicatul Cadrelor Militare, aceeași organizație care militează nu numai pentru drepturile castei sale, ci și pentru cele ale poporului român, s-a implicat într-o serie de evenimente evocatoare ale Centenarului Unirii. A pus în mișcare societatea civilă a municipiului, instituții ale statului, organizații neguvernamentale, biserica ortodoxă, scriitori, artiști, elevi și i-a angrenat într-un program care a avut ca temă dezideratul nostru de veacuri – „Unitatea de neam la români”. Simpozionul cu lucrări științifice, lansarea unui album, expozițiile de grafică și filatelie, toate au făcut referire la cultura și istoria acestui neam năpăstuit, dar viteaz, ospitalier și generos în același timp. Spun asta, pentru că cei care au venit de-a lungul timpului, din toate colțurile lumii, să cotropească, au fost întâmpinați cu sabia, iar cei care au cerut găzduire și adopție, au fost primiți cu brațele deschise, chiar dacă erau din aceeași seminție cu primii. La efuziunea de patriotism ce a caracterizat atmosfera evenimentului s-a adăugat mărinimia participanților, care au cumpărat bună parte din lucrările lansate ori prezentate, pentru a le dona școlilor din județ, din țară și diasporă. Trecut – prezent – viitor, istorie – cultură - educație, o paralelă trisecvențială închegată cu un liant rar – dragostea de neam și țară, iată armele cu care românii încă mai opun rezistență globalizării, și cu care vor să îi înarmeze și pe copii lor.

Deși până la jumătatea acestui an de o profundă semnificație pentru România, care se repetă o dată la o sută de ani, entitățile reprezentative și conducătoare ale țării nu au făcut nimic pentru a marca Centenarul Unirii, cei care o viață au păzit țara cu arma în mână, au devenit lideri spirituali ai românismului în lupta cu hoții de identitate și continuitate care ne vor sclavi în propria țară. Așa că se cuvine să le dăm onorul acestor călăuze, să ne arborăm tricolorul în suflet (cum spunea bătrânica de la azil) și să îi urmăm în luptă.

Locurile marilor personalități ale neamului românesc au rămas vacante. În ultimele decenii oportuniștii s-au înghesuit să ocupe scaunele sacre. Mulți le-au murdărit urcându-se pe ele cu bocancii încărcați de glodul lăcomiei, necinstei, trădării. Generațiile viitoare vor trebui să candideze pentru locurile scoase la concurs de istorie, să le curățe, apoi să le ocupe cu cinste și dragoste de țară și neam.

Aceste câteva evenimente, exemple de făclii care luminează bezna ignoranței, aceste semințe de patriotism, trebuie să fie urcate împreună cu altele într-o arcă, pentru cei care vor fi admiși în posturile de luminători ai neamului. Esențele de talent, caritate, cultură, empatie și voluntariat nu trebuie să dispară în potopul ce va veni. Însă pentru a construi arca românească e necesar să existe un Noe al românilor. Un Gheorghe sau un Ion, dar și un Radu Gyr care să îi îndemne să se ridice. Că noul Radu Gyr va fi Sindicatul Cadrelor Militare, cel care s-a implicat ca organizator sau participant la toate evenimentele amintite mai sus și la multe altele, sau alte persoane fizice ori juridice pentru care patriotismul mai înseamnă ceva, este mai puțin relevant. Important este ca în viitor, cei care vor prezenta raportul țării la bi-centenar, să aibă certitudinea că înaintașii nu îi privesc cu reproș, iar urmașii lor nu îi vor condamna pentru ceea ce au făcut, sau n-au făcut, pentru distrugerea ori perpetuarea nației române și a României.

Comandor (rez.) ing. Iorgu PARASCHIV