ARDEALUL – INIMA  SÂNGERÂNDĂ A DACIEI

„Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările lăsate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu mândrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. …”

                                                           Istoricul, scriitorul și revoluționarul Nicolae Băcescu (1819-1852)

„Pământul este îmbelșugat în aur și argint ca și în oțel, antimoniu, pucioasă, aramă și sare minerală bună la gust. Este un mare belșug de roade. Grâul crește pe un pai înalt cât trestia, și nu pot găsi nicăieri mai bun. Ei hrănesc vitele cu tărâțe și mei. Orzul crește prea bine aici și oamenii nici nu au nevoie de el pentru a pregăti berea, deoarece au vin destul care este mai bun decât unele vinuri din lumea creștină, afară de vinul de Rin și de cel unguresc. Sigur că și albinele produc des ceară si miere, iar pădurile nu duc lipsă nici de vânat, nici de vulturi, șoimi, fazani, potârnichi, păuni sălbatici, cocoși sălbatici, lebede etc.”

       Învățatul nuvelist și journalist german Eberhard Werner Happel (1647-1690)

 

„….Țară aflată între munți, de unde se scot uneori bucăți mari de aur din cel mai curat, străbătută de râuri care și ele poartă firicele de aur și uneori chiar bucăți mari până la un funt și jumătate, și care s-a dovedit îndeajuns de îmbelșugată prin monedele antice de aur ale romanilor care se mai scot foarte des acolo din pământ chiar și acum în zilele noastre. Câmpii mănoase își răsfață roadele sub un soare nespus de darnic. Cereale de tot felul se produc din belșug, si nu cred să se găsească în lume loc unde să crească mai bine grâul ca în această Transilvanie, căci aici paiul grâului este aproape tot atât de tare și de lung ca trestia. Și semn de o deosebită bunăstare, locuitorii nu mănâncă altă pâine decât de grâu, ba chiar si iobagii. Cu acesta, ca și cu meiul – din care este mare belșug – se îngrașă porcii și alte vite, ca și cu fasole și-un soi de orz numit aloe.”

Reputatul geograf și savant slovac David Frölich (1595-1648)

            Cele trei descrieri ale Transilvaniei, realizate de trei mari personalități ce au trăit în perioade diferite, sunt doar o mică parte din multitudinea de mărturii referitoare la bogăția „țării de dincolo de păduri” (Terra ultra silvam), mărturii ce se constituie în tot atâtea argumente și răspunsuri (extinse asupra tuturor ținuturilor românești) la întrebările : de ce aceste regiuni dacice au avut parte de-a lungul timpului de atâtea năvăliri străine?; de ce locuitorii acestor vetre străvechi au fost urgisiți, maltratați, omorâți, mințiți și exploatați de venetici („împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”) ce și-au arogat drepturi de stăpâni și comportament de satrapi?

            Bogăția, abundența de resurse, diversitatea reliefului, condițiile de climă, poziția geo-strategică și frumusețea cu care au fost binecuvântate aceste  ținuturi în care trăiesc românii, s-au transformat într-un blestem, o anatemă ce încă își produce efectele. Nicio țară din lume, în care toate acestea au fost austere sau inexistente, nu a fost mai râvnită și mai însângerată decât România.

Cartea cu titlul „Nincs Kegyelem“ (Nu există milă și îndurare) publicată de Ducso Csaba în 1939 la Budapesta,  cuprinde capitolul „Mărturisirea Leventului”, în care se spune așa: „Eu nu am decât un țel: un mare imperiu maghiar, de 50 de milioane de maghiari ai veacului ce vine. Loc, loc pentru națiunea maghiară! Toți ceilalți trebuie să piară, să emigreze, sau îi vom suprima pe toți!” Zis și făcut. Mistificarea istoriei Ardealului a fost întotdeauna o politică de stat a Ungariei, minciuna fiind promovată cu agresivitate și ostentație în Occident. Deși există numeroase dovezi incontestabile că la „descălecatul” acestui sângeros popor de nomazi, Transilvania era locuită, deși inclusiv renumiți cronicari unguri recunosc acest lucru, deși izvoarele și evidențele istorice arată limpede că nu au dreptate, revizionismul maghiar nu a obosit niciodată. Ba se pare că în anul Centenarului României Întregi eforturile revendicative s-au întețit.

Pentru a-și forma o nație care să stăpânească niște teritorii ce nu le-au aparținut în mod legitim, ungurii au recurs la o serie întreagă de strategii terifiante. Și-au dezvoltat limba împrumutând mii de cuvinte din bogata limbă românească și au scris-o folosind caractere românești; au făcut eforturi ce ar putea fi considerate drept ilare dacă nu ar fi cu adevărat tragice, pentru identificarea cu dacii, pretinzându-se urmașii lor, cu toate că geto-dacii girează cu dovezi incontestabile pentru urmașii lor de drept, iar pietrele Sarmizegetusei gem de revoltă; au recurs la crime de identitate împotriva etnicilor români forțându-i la maghiarizare prin rebotezare și prin schimbarea religiei (Ungaria a fost brațul înarmat al catolicismului împotriva ortodoxiei); prin Unio Trium Naționum (Căpâlna – 1437) naționalitățile minoritare; unguri, sași și secui, deveneau favorizate, iar românii majoritari erau discriminați și considerați etnie tolerată; trupele terrorist-hortyste au violat, torturat și ucis (în mod deosebit în perioada 1940-1944) mii de români din Ardealul de Nord, determinând dezrădăcinarea populației băștinașe și gonirea ei în exod; au întreprins și întreprind necontenit prin autoritățile statului ungar, organizații mai mult sau mai puțin oficiale, spioni, informatori, agitatori, și în general tot  ce le pică în mână, atacuri furibunde împotriva unității noastre statale; au susținut cu o perversitate draconică în toți acești 96 de ani, de când Ardealul le-a alunecat printre ghearele hrăpărețe, un lobby  pungaș pe lângă cancelariile occidentale pentru a-și legitima un drept nelegitim. Pentru toate acestea, jurații imparțiali ai tribunalului istoriei (cu toate că mă îndoiesc să mai existe așa ceva), îi declară pe urmașii lui Attila ca fiind vinovați față de români; de etnocid, genocid, fapte de înșelăciune în formă continuată, piraterie națională și holocaust asupra culturii.

Dar trebuie subliniat că nu doar românii au fost sacrificați pe altarele naționalismului maghiar extremist și a ideologiei lor de ațâțare a urii între popoare. Ticăloasa învoială interetnică Unio Trium Naționum nu îi favoriza în mod real pe ungurii iobagi. Atunci, ca și acum, egalitatea era cântărită cu măsuri diferite, făcând ca unii să fie mai egali decât alții.

Secuii, această etnie distinctă și de șine stătătoare încă din Evul Mediu, au fost și ei cozi de topor ce s-au rupt în mâinile nomazilor veniți de undeva din stepa munților Urali. La Adunarea Deputaților din februarie 1919, deputatul secui Joseph Fay declara despre secuime ca fiind „copilul vitreg al statului ungar,… iar viața lor tradițională separată a căzut jertfă tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar”. Cserei Mihaly, nobil secui din Scaunul Ciuc, ce a ocupat diverse funcții militare sau de funcționar al statului ungar, spune printre altele în cea mai semnificativă istorie scrisă de el în limba maghiară a vremii: „Ferește-te Transilvanie, că nu de puține ori păsatul unguresc ți-a fript buzele”. Iar acum ce se întâmplă cu această etnie jertfită? Acum secuii nu mai sunt secui. Doresc autonomia Ținutului Secuiesc dar nu se consideră secui. Se identifică cu maghiarii și se luptă pentru recunoașterea unui proiect identitar al unei comunități ce nu mai există?!

Așadar, după părerea mea, blestemele nației române au fost atrase de bogăția arealului în care a existat dintotdeauna românitate, și nu sunt doar o urmare a moștenirii bolșevico-comuniste (după cum afirmă reputatul sociolog Nicolae Grosu în tratatul cu același titlu) ele, moștenirile acestea fiind doar un efect, nu și o cauză. România, această „țară mândră și binecuvântată între toate țările lăsate de Domnul pe pământ”, cum declară istoricul Nicolae Bălcescu când se referă la Ardeal, a atras invidia, lăcomia și rapacitatea păsărilor de pradă. Din păcate, de multe ori în țările române, ori în actuala Românie, nu au existat vânători care să se lupte cu răpitoarele hrăpărețe. Au existat doar niște oameni de paie. Ei însă nu au produs nici măcar efectul de sperietori, ci mai degrabă au devenit jucării de cârpă pentru pajurele ce se hrănesc cu națiuni, ori zone de găinățare.

            În loc să contracareze sistematic revizionismul maghiar prin evidențierea realităților istorice aflate  dincolo de orice semn de întrebare, în loc să blocheze orice încercare șovină a vecinilor de la apus atât în afara granițelor țării, dar mai ales în interiorul lor, acești oameni de paie ce fac? Lasă rădăcinile istoriei nostre să putrezească, să fie pierdute în derizoriu, ori blasfemiate prin crasă iresponsabilitate, sau trădare mascată. Cetatea voievodului Gelu (Dăbâca – județul Cluj) este părăsită, fără măcar un panou cu informații ori indicatoare care să conducă turiștii la ea, iar cetatea lui Menumorut de la Biharia (județul Bihor), nu numai că nu este identificată cu importanța cuvenită, ci mai mult decât atât, a fost transformată într-un …. teren de fotbal!!!

Neglijență, premeditate, supunere către marile puteri străine sau către zeul ban, permisivitate a acțiunilor anti-românești ca urmare a vreunui șantaj? Care să fie răspunsul guvernelor de după `89 la implicarea lor timidă, sau inexistentă, în vindecarea acestei răni naționale care nu mai apucă să se cicatrizeze?

Guvernele USL-iste sau PSD-iste ale ultimilor ani, au transferat dreptul de exploatare a gazelor de șist din Transilvania către Austria, Rusia și Ungaria - țări care în trecut și-au manifestat cel puțin un interes economic asupra teritoriului României. Ultimile guverne majoritar social-democrate, încheie negocieri sau licitații în manieră confidențială cu Ungaria, în vederea livrării unei bune părți din gazul extras de la Marea Neagră către vecinul de la soare-apune, ce și-ar dori să fie un HUB (piață) regional cu gaze rusești sau românești.

Pădurile românești sunt tăiate în mod criminal (potrivit unui studiu efectuat de către Greenpeace în România se taie 3 hectare de pădure pe oră), iar lemnul ca și alte materii prime, ia drumul străinătății la prețuri derizorii, întorcându-se în țară sub formă de produse finite la prețuri mari. O fundație susținută de miliardari străini a cumpărat mii de hectare din Parcul Național Piatra Craiului, alte personae fizice sau juridice străine, prin metode mai mult sau mai puțin dubioase, au intrat în posesie de pământuri românești (unele cu caracter strategic) fără ca status-quo-ul teritoriului național să fie afectat la prima vedere. Și să știți că nu oamenii simpli fac toate astea, fie ei unguri, sași, secui, turci, tătari, ruși sau alte naționalități conlocuitoare ce trăiesc pe tărâmul vechii Dacii. Aceștia își macină umilințele alături de vecinii lor români și conviețuiesc cu ei în mod armonios, deși uneori se lasă manipulați de semințele de vrajbă semănate de liderii străini – păsări de pradă cu concursul liderilor autohtoni – găini de ogradă.

Sau poate acțiunile guvernanților noștri, pe care unii dintre noi ar fi tentați să le eticheteze drept trădătoare, sunt doar un răspuns tipic învățăturii lui Iisus Hristos, gen „celui care te lovește peste un obraz întoarce-i și pe celălalt”? Dar pentru Dumnezeu, asta nu este întoarcere de obraz, ci întoarcerea poponețului și dezgolirea lui pentru ca vărgile ungurești sau de altă naționalitate să fie mai bine simțite pe pielea goală! Iar dacă uneori onor-autoritățile acestea vor să facă un exercițiu de smerenie, să o facă cu propria persoană și nu cu țara pentru care în ultima sută de ani, milioane de români și-au dat viața, sau au fost torționați de călăii de atunci, deveniți acum grupuri de oameni de afaceri sau consorții trans-frontaliere - un fel de aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.

Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați, Ardealul – fosta inimă de aur a Daciei, acum sângerândă și cu atâtea infarcturi la activ - privește rănit și umilit, cum în secolul XXI după Hristos, în anul Centenarului Unirii cu Vechiul Regat, un alt tricolor decât cel românesc își flutură intențiile de dezbinare pe sub nasurile guvernanților ce și-au păstrat simțul olfactiv doar pentru bani. Dar să nu uităm vorbele lui Benjamin Franklin, părintele libertății americane, care spunea că „…cine renunță la libertate pentru siguranță (siguranța unei funcții, a unui interes material, a unei porții de mâncare sau a unui culcuș comod), nu merită să aibă nici libertate și nici siguranță, și nici nu le va avea!”

19 martie 2018                                                                      Comandor în rezervă Iorgu PARASCHIV

CENTENARUL BETLEEMULUI ROMÂNESC

Românii au trăit cu certitudine un sentiment înălțător la 1 decembrie 1918, când toate teritoriile istorice în care ei locuiau din moși-strămoși, se uneau într-o singură țară. Conviețuitorii unui asemenea eveniment, și mai ales cei care au pus umărul la înfăptuirea lui, probabil că au putut muri împăcați cu gândul misiunii îndeplinite. Noi cei de azi, contemporani cu Centenarul actului de naștere al României, avem posibilitatea să trăim simțăminte similare și bine ar fi să nu ratăm o asemenea ocazie. Veți spune că Statul Unitar Român nu a pățit nimic, că nu avem nicio unire de teritorii de făcut, așadar un eveniment fuzionar nu poate fi retrăit după 100 de ani, decât în mod aniversar. Eroare.

Este adevărat, slavă Domnului, că România încă este întreagă, deși din trupul născut la 1918 au fost ciopârțite câteva bucăți de către doi măcelari numiți Hitler și Stalin, iar ciozvârtele însângerate au fost aruncate la câțiva câini aflați în vecinătate (unul dintre ei, numit Atila, mai mârâie și astăzi și stă la pândă pentru o bucată de Ardeal mai mare decât cea pe care a pusese labele din 1940 până în 1944, datorită unui rege slab și a camarilei lui de același calibru). Este adevărat, slavă Domnului, că facem parte din organizații internaționale care ne garantează suveranitatea statului unitar, iar hotarele au rămas neschimbate, chiar dacă suprafețe întinse dintre frontiere aparțin deja unor străini de neam și țară.

Vatra, în mare parte este la locul ei, însă au plecat oamenii, iar cei care au rămas sunt mai dezbinați ca oricând. Așa deci, noi cei prezenți la veac aniversar al nașterii României - unul din cele 188 de state independente ale Terrei- avem ocazia să punem umărul la unirea noastră.

Dacă la toți conducătorii post-decembriști au reușit ceva, acel ceva este aplicarea principiului strategic „divide et impera”. Au asmuțit clasele sociale una împotriva alteia; breslele profesionale se luptă între ele ca niște câini îndârijiți în fața guvernului-stăpân ce rânjește arătându-le osul; generațiile își aruncă invective dușmănindu-se; elevii îi înjură pe profesori - profesorii se răzbună pe ei pregătindu-i să devină niște buni perdanți; pacienții îi acuză pe medici – medicii ridică din umeri și pleacă din țară; organizațiile de tot felul sunt scindate între ele și în interiorul lor, datorită orgoliilor, lăcomiei, trădărilor; chiar și personaje aflate la putere i-au hotărâri contradictorii  ghidându-se după un program cu un singur punct – furt metodic, care se contrazice datorită parantezei care urmează – furt la întâmplare. Așadar este treabă destulă de făcut pentru a ne justifica rolul și meritele de unioniști.

Dar cum putem deveni și noi partizani ai unirii, precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I.C.Brătianu, Costache Negri, Vasile Goldiș, moldovenii Pantelimon Halipa ori Ion Inculeț, și mulți alții (păstrând proporțiile comparației evident)? Prin a începe să ne iertăm pe noi și între noi. Și așa suntem în Postul Paștelui. Isus Cristos l-a iertat pe delatorul Iuda și urcând pe Golgota i-a iertat pe toți torționarii săi. România a început să urce Golgota încă de la Betleemul ei. 1 decembrie 1918 – ziua în care a fost scrisă pagina noastră sublimă de istorie, este Betleemul României Întregi.

Dacă ne raportăm la nemărginirea timpului, 100 de ani este o vârstă  fragedă pentru o țară. Dacă însă facem referire la evenimentele prin care a trecut copila cu ie, fotă și cocardă tricoloră prinsă în păr – două războaie mondiale, atrocitățile hortyste din Ardealul de Nord, grozăviile staliniste din ținuturile pierdute: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, durerea pierderii Cadrilaterului și a locurilor dragi reginei Maria și 45 de ani de comunism, ce au făcut împreună vreo 4-5 milioane de victime directe și indirecte dintre fii ei – ei bine, atunci putem afirma că doar copilăria i-a fost oarecum normală, iar adolescența și tinerețea i-au fost marcate de un dramatism rar întâlnit. Toate aceste întâmplări nefaste ar fi trebuit totuși să o maturizeze prematur, însă din păcate nu s-a întâmplat așa. Toate guvernele de după `89 s-au întrecut în a aduce deservicii mult-încercatei „țări de glorii și de dor” a lui Eminescu. Oficiali din administrația centrală sau administrațiile locale au cedat sau au vândut pe nimic resursele naturale, au vândut direct sau prin interpuși pământ al patriei uneori chiar către personaje dubioase ale terorii islamice (cum este cazul abracadabrant în care terenul pe care este amplasată U.M. 01853 Capul Midia, se află în proprietatea unui grup de oameni de afaceri sirieni care sprijină regimul dictatorial al lui Bashar Al-Assad). Tot oficiali numiți sau aleși au  luat în acești ultimi 27 de ani ai Golgotei românești măsuri anti-naționale ce au gonit de pe plaiurile mioritice încă vreo 4-5 milioane de suflete, iar celor rămași acasă le-au creat condiții de trai ce se află în coada clasamentelor europene.

Spuneam că putem să facem și noi parte din galeria de unioniști ai neamului începând prin a ierta și continuînd prin a restaura. Dar cum poți să ierți asemenea ticăloși? Nu este deloc ușor. Nu merită. Însă trebuie să iertăm, nu avem altă cale. Soluția revanșardă, ori cea a lustrației, soluția „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, nu pot avea decât un singur deznodământ – finalul Golgotei noastre statale cu răstignirea neamului românesc în bucuria hienelor de pe margine, care atât așteaptă pentru a se repezi la hoit.

Ca să poți ierta trebuie să devii smerit. Nu în sensul de umil, ci în sensul de a avea comportament modest și cu bună-cuviință. Altă piatră de încercare, deoarece cu cât statutul social al unei persoane este mai ridicat, cu cât puterea sau situația materială sunt mai mari, cu atât smerenia este de neacceptat.

Nicolae Steinhard spunea că „Cel mai greu este să îi ierți pe cei față de care ai greșit”. Trebuie deci să ne vedem întâi greșelile noastre. Doar în cazul în care după o introspecție cinstită nu vom găsi niciun păcat, doar atunci să ridicăm piatra pentru a lovi păcătosul din fața noastră. Și cum acest scenariu nu este posibil întrucât niciun om nu poate fi infailibil, atunci trebuie să iertăm. Pe cel care a greșit și pe cel față de care am greșit (chiar dacă într-un mod tacit și complice, lăsându-l să-și facă mendrele). Asta nu înseamnă că nu trebuie să luăm măsuri pentru ca greșelile să nu se mai repete. „Nicăieri și niciodată, spune tot părintele Steinhard, nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne chema să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”.

Prin urmare să ne sărbătorim uniți Betleemul, însă Golgotei să-i punem capăt, păstrând-o în amintire pentru copii noștri, ca pe o lecție care nu trebuie să se mai repete.

Cdor rz Iorgu Paraschiv

UN SÂMBURE DE CONȘTIINȚĂ

În a noua zi a primăverii centenarului Marii Uniri, în cetatea tomitană de la malul mării a încolțit un sâmbure de conștiință. Semințele acestea românești de responsabilitate morală, agonizează în letargie în cea mai mare parte a timpului, și uneori sunt trezite la viață de sintagma imploratoare „Deșteaptă-te române” devenită după evenimentele din decembrie imn național. Din păcate, de cele mai multe ori, și pentru cei mai mulți dintre noi, mugurii firavi de conștiință mor de timpuriu, iar grăuntele nostru de moralitate revine la stare patologică de somn adânc.

Așadar, câțiva localnici așezați în habitatul istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, din zona românească a ținutului numit Dobrogea, nu au fost păcăliți de falsa agendă a zilei de 9 din luna lui Mărțișor, ce avea în prim plan consumul de mucenici (mulți neștiind măcar că numele acestei delicioase prăjituri este dat pentru cinstirea memoriei celor 40 de soldați creștini dintr-o legiune romană, care au fost martirizați datorită credinței lor nestrămutate), ocazia golirii a 40 de pahare de alcool (că doar tradiția de data asta trebuie respectată), ori Congresul PSD adus în prim plan de liderii ce sunt în continuă căutare de piste contrafăcute pentru deturnarea atenției opiniei publice de la adevăratele mari probleme ale societății românești. Această mână de oameni ce nu s-a lăsat amăgită, și-a dedicat seara cinstirii celor două evenimente cu adevărat importante: cel religios referitor la mucenici și mucenicie, și cel istoric referitor la Ziua Luptătorilor Anticomuniști din România.

Religie, tradiții, cultură, istorie – sunt câteva ștafete ce trebuie schimbate între coechipierii din generațiile succesive ale unui popor, în cursa aceasta de continuitate a lui în timp. Transmiterea acestor ștafete mai departe în acest maraton existențial al românismului, este liantul tainic ce leagă o generație de alta, o țară nouă de aceiași țară mai veche, o condiție ce permite copacului seminției noastre să își păstreze rădăcinile, pentru a nu risca să fie smuls și risipit pe coclauri de vântul distrugător al globalizării, o condiție ce ne păstrează uniți în cuget și-n simțiri.

Câți dintre noi sunt conștienți de importanța acestei curse existențiale, astfel încât să nu întrerupem predarea simbolurilor convenționale mai departe, prin ignoranța, indiferența și auto-satisfacția noastră meschină?

Câți dintre noi mai încearcă să păstreze forța latentă a sâmburelui conștiinței proprii, căutând să creeze condiții ca ea să izbucnească efervescent în mlădițele plăpânde ale neamului nostru?

            Ne cunoaștem oare adevărata istorie? Nu, pentru că ne-a fost furată și falsificată. Greu încercatul arbore al neamului românesc își poate păstra perenitatea și stabilitatea în glia străbună? Nu, dacă își uită rădăcinile, și asta se întâmplă pentru că este împiedicat (prin omitere) să le recunoască, fiind silit chiar prin manevre abile să le respingă și să le distrugă într-o reacție auto-imună. Orice lucru important ce nu este păstrat în prim planul memoriei colective a unei nații, se diluează, se șterge, se uită, dispare.

            Câți dintre locuitorii regiunii Dobrogea (nici nu îndrăznesc să spun ai României) știu de grupările clandestine ce au format rezistența armată anticomunistă? De Gogu Puiu, frații Fudulea, Niculaie Ciolacu, Iancu Ghiuvea și alți lideri ce au strâns în jurul lor peste 2000 de luptători în organizațiile „Vulturii Daciei” sau „Haiducii Dobrogei”, câți știu? Câți au habar de Golgota pe care au urcat partizanii prinși de securitate, cât și familiile lor, în lagărele și închisorile comuniste, ori în afara lor?

            Ce fac administrațiile  (centrală și locale), liderii aleși, pentru ca răspunsul la aceste întrebări să nu fie unul nedemn, rușinos, chiar scandalos dacă ne raportăm la anul centenarului Marii Uniri, și să nu ne conducă la idea că din neglijență sau cu premeditate (prin omisiune), se urmărește diluarea sentimentului patriotic, distrugerea reperelor spirituale și valorice ale neamului, transformarea acestui ținut aflat la răscruce de vânturi ale istoriei, într-o colonie aservită? Dar ONG care nici măcar acum nu coagulează pentru o acțiune unitară, dar oamenii și gazetele de cultură, elitele de tot felul? Dar mijloacele de informare în masă cu ce se ocupă, dacă nu acordă spații largi acestor evenimente menite să se constituie în revirimente, renașteri ale spiritului colectiv național? Se îndeletnicesc cu realizarea de rating pe seama emisiunilor ce determină tembelizarea poporului și transformarea lui în populație înclinată cu precădere spre promiscuitate și decadență? Și în cele din urmă ce face fiecare dintre noi, în afară de a nu ne observa bârna din proprii ochii, în timp ce vedem la perfecție paiul din ochii altuia, ori cășunăm pe capra vecinului?

            Ei bine, în ciuda acestor adevăruri amare, la Constanța, pe data de 9 ale lunii lui Mărțișor, într-un local în care de obicei oamenii își hrănesc corpul fizic contra cost, s-a distribuit gratuit hrană spirituală de înaltă conduită. Slujba de pomenire a eroilor căzuți în luptele purtate cu forțele regimului bolșevic de ocupație sau în închisorile comuniste, intonarea imnului cu accent pe profunzimea sintagmei „Deșteptă-te române din somnul cel de moarte...”, baladele armânești ce evocă evenimentele eroice petrecute la Grota Haiducilor din pădurea Babadag sau din alte părți, mărturiile cutremurătoare ale fiicei liderului Gogu Puiu (născută în pușcărie – loc ce până la vârsta de 3 ani i-a ascuns noțiunile umane de zâmbet sau bunăvoință) despre calvarul trăit de familiile partizanilor  – au fost tot atâtea mantre ce au determinat prin sacralitatea lor, strivirea unei lacrimi sfioase în colțul ochilor participanților, încolțirea sâmburelui conștiinței de neam, purificarea sufletului de tina cotidiană plină de egoism, și realizarea unei comuniuni peste timp și generații, printr-un sentiment înălțător, inefabil.

            La aceleași ceasuri ale zilei închinate mucenicilor neamului românesc și ai credinței ortodoxe, la polul sudic al vechii cetăți tomitane, biserica „Sfânta Maria” a fost neîncăpătoare pentru credincioșii ce au așteptat cuvânt de învățătură. Prin părintele Constantin Necula venit de la Sibiu pentru prima dată pe aceste meleaguri pentru susținerea unei conferințe cu teme duhovnicești, biserica s-a adresat în mod deosebit tinerilor și a făcut-o într-un fel „mai altfel”. Căutarea credinței cu bucurie, nădejde și onestitate – nu este o abordare nouă a enoriașilor de către cler, însă talentul oratoric al preotului Necula, sinceritatea și blândețea cu care a tratat unele probleme sociale sensibile, inclusiv unele tare ale societății sau ale slujitorilor bisericii (exemplul cu preotul care a luat de pe masa gospodarului banii pentru plata facturii de curent și a celui care avea două personalități antagonice – una în amvon și alta în societate), discursul deschis cu care s-a adresat auditoriului, din care nu a lipsit umorul și zâmbetul – toate acestea au contribuit la o catehizare „ mai altfel”.

Probabil că marea anvergură pastoral-misionară a părintelui a fost cheia cu care a reușit să deschidă ușițele ferecate ale sufletele prezente, a făcut ca oamenii să râdă (cu buna cuviință necesară), să aplaude, să își manifeste bucuria înălțătoare cu zâmbetul de buze, în biserică – într-un loc sacru în care cei mai mulți dintre ei nu o mai făcuseră vreodată.

Așa după cum face orice om ajuns la ananghie, când vede că mijloacele pământene și toate comandamentele omenești sunt depășite în demersurile sale prozaice, ori cele de importanță vitală - precum existența demnă a unei nații, îmi adresez și eu acum rugăciunile către ceruri: Doamne ajută să crească numărul învățătorilor cu figuri luminoase ce își practică meseriile vocaționale cu dragoste, fără pată, și știu să păstorească turma lui Cristos departe de haitele de lupi, sau creîndu-i imunitate față de astfel de răpitori; Doamne ajută ca sămânța conștiinței de sine și de neam să nu se usuce, ci dimpotrivă să devină viguroasă și să fie transmisă ca o ștafetă sacră din generație în generație!

Comandor în rezervă Iorgu PARASCHIV

QUO VADIS DOMINE

La 27 de ani după „evenimentele din decembrie”, pe care unii le numesc revoluție iar alții lovitură de stat, am avut trista ocazie de a întâlni un exponent al forței represive ce a instaurat în România comunistă regimul terorii și și-a lăsat amprenta malefică asupra viitorului acestei țări.

Am întâlnit un securist în vârstă de vreo 75 de ani, cu o stare precară de sănătate, dar cu aceiași atitudine virală a unei persoane ce se consideră superioară, ce poartă un dispreț nedisimulat pentru concetățenii care nu fac parte din aceiași clasă socială, dispreț pe care îl afișează deschis și îl manifestă cu nonșalanță.

În sala de așteptare la cabinetul unui medic de familie, întâlnindu-se cu câțiva colegi din vremurile de aur, acest reprezentant al unei „clase ce avusese aproape ca o obsesie maniacală, pornirea sau chemarea de a distruge, a demola, a terfeli ființa umană”(cum se exprimă Mihai Sin referitor la poliția politică din timpul comunismului), își expunea ideile tembele cu voce tare, privind lumea din jur direct în ochi, de parcă se aștepta la consens și aplauze:

-„Niște idioți care nu au nimic în cap (despre manifestanții ce își pronunță opoziția față de noile legi ale justiției care vor să dea apă la moară penalilor cu gulere albe, ori a altor nedreptăți de care s-au săturat). Nu numai că nu mă duc la mitinguri, dar nici măcar nu mă uit și nu ascult astfel de știri. Fac valuri aiurea neștiind de fapt nici pe ce lume trăiesc. Pe vremuri erau împușcați. Azi ar trebui să-i disperseze cu tunurile cu apă. Ăștia nu merită nici gloanțe stricate pe ei.”

În momentul în care am auzit ce rostea acea ființă cu trăsături umane, pronunțându-se vehement împotriva propriului popor - ca o boală autoimună ce atacă organele corpului său nerecunoscându-le, fantomele trecutului au început să mi se perinde prin fața ochilor și am intrat în panică. Opinia sa cinică pronunțată cu o ură inexplicabilă la adresa celor cărora încă le mai pasă de România și de viitorul copiilor lor, mi-a amintit de cartea „Quo Vadis Domine” scrisă de Mihai Sin. Un pasaj de la începutul volumului întâi, mi-a revenit în minte când am perceput dușmănia acestui securist ce a îmbrăcat cu mulți ani în urmă uniforma Marinei Militare și a condus ani buni o structură de contrainformații din cadrul acesteia.

„...cum au învățat nemernicii ăștia, șmecherii ăștia unsuroși (Mihai Sin se referă în cartea sa la grangurii din conducerea structurilor comuniste de partid și de stat) să-și ia pe la ședințele și congresele lor, figuri impozante, solemne, chiar sumbre uneori? Ei, care contribuiseră la abandonarea „de facto” a ideologiei comuniste, păstrând niște principii doar de fațadă, dar din ce în ce mai kitsch și ea (pentru că ascundea un amestec de gangsterism și tâlhărie autohtonă, de minciuni internaționaliste și mascaradă de mahala, de solemnitate kremlinică și prostie fudulă, de parvenire revoluționară și lichelism jegos al unor ajunși), fac parte dintr-o ciudată clasă a cărei principală însușire este hămeseala, o hămeseală de tot și de toate, fără limite, poate că nemaiîntâlnită în istorie....Iar progeniturile lor, acești playboy ai așa-zișilor comuniști, născuți în bunăstare, întotdeauna sătui, de când au fost mici moșteniseră, cumva paradoxal, întreaga hămeseală a părinților. Ba, din unele puncte de vedere, hămeseala lor era și mai mare, și mai cinică, pentru că nu mai erau obligați, cum fusesră părinții lor, să respecte aparența principiilor. Comuniști nu mai erau de mult, sau nu fuseseră niciodată, fiindcă înșiși marii lor învățători și-i imaginaseră în bolboroseala lor filozofică, cu totul altfel. Într-un fel erau niște bastarzi, erau ai nimănui. Se vor duce pe apa sâmbetei, vor ieși din istorie, însă urmele pe care le vor lăsa vor fi groaznice, rănile vor supura încă multă vreme. Mai ușor se va putea scăpa de holeră, de râie, poate chiar de cancer decât de ei. Pentru că vor trăi prin urmașii lor (la fel de hămesiți, de vitali, dar mai abili, mai adaptabili, mai orientați), și, probabil prin urmașii urmașilor lor.”

Citând acest pasaj, îmi dau seama că portretul creionat de Mihai Sin pentru liderii comuniști, securiști, și progeniturile lor, se potrivește mănușă unor „aleși” din zilele noastre.

Atunci când am citit cartea mi-am zis că este posibil ca scriitorul să aibă dreptate, dar nu am vrut să dau crezare în totalitate faptului că „burghezia roșie” de atunci va lăsa răni atât de adânci și de prelungi în timp, că urmașii lor vor forma „ciuma roșie” de astăzi și, că este foarte probabil ca fii liderilor impostori de azi, să conducă în viitorul apropiat destinul acestui popor, pentru a-l spolia definitiv, iar când nu vor mai avea nimic de jefuit, să-i fure până și bunul simț.

Manevrele directe, fără perdea, apărute pe scena politică a ultimului an pentru legalizarea marii corupții și subordonarea justiției intereselor de clanuri mafiote, mascarada mediatică menită să bulverseze opinia publică și să împartă România în grupuri antagonice care să se războiască între ele, ticăloșia și ipocrizia unor conducători ce în continuare cedează în secret străinilor resursele naționale, atâtea cazuri zilnice de ostilitate și agresivitate ale conaționalilor noștri, și alte asemenea exemple de apocalipsă socială antiromânească, nu m-au condus la deznădejde.

Când am văzut și auzit „dinozaurul-securist”, despre care știam că încă nu pierise fără urmă, dar speram ca măcar să stea ascuns până la dispariția lui și a clasei lui „pe cale naturală”, ei bine, am intrat în panică. M-am gândit la Mihai Sin ca la un soi de oracol, mi-au revenit în minte predicțiunile sale cu privire la bastarzii conducători pseudo-comuniști și securiști, la urmașii lor, urmașii urmașilor lor și hămeseala acestora moștenită însutit. Mi-am zis că vorba pesimistă și de resemnare „noi nu ne mai reparăm niciodată”, auzită din ce în ce mai des în ultimul timp, este cât se poate de reală și își produce efectele nestingherită de nimeni și de nimic. Chiar nu se mai poate face nimic pentru ca acești microbi, viruși sau bacterii distructive să nu mai producă boli autoimune neamului românesc? Chiar suntem condamnați de o karmă malefică la dezbinare, ură și autodistrugere?

De ce trebuie să existe mai multe Românii? A impostorilor ce înșeală încrederea concetățenilor o dată la patru ani pentru a le obține voturile și apoi fac și desfac ”tot ce vrea mușchiul lor” numai „fiindcă pot” - versus țara oamenilor cinstiți care muncesc din greu pentru o bucată de pâine și trebuie să plece printre străini pentru un trai mai bun; țara lui Papură-Vodă în care hămesiții nu se mai satură în a acumula averi furate și care în lăcomia lor nu ar da un capăt de ață semenilor aflați în nevoie – împotriva țării sărmanilor ce nu pot scăpa din marasmul în care trăiesc, însă tot ei sunt cei care dau din puținul lor pentru acte de caritate; România beizadelelor ce trec în bolizi de lux și spulberă oameni pe trecerile de pietoni ca pe niște popice, apoi scapă basma curată datorită părinților lor ce au subordonat justiția sau cumpără justiția – față în față cu țara celor cu frică de Dumezeu, ale căror drumuri mocirloase nu permit nici măcar accesul unei salvări, și care sunt condamnați la pușcărie grea pentru fapte minore; statul îmbuibaților ce aruncă la gunoi tone de mâncare în loc să o doneze – opus  teritoriului locuit de oropsiții sorții ce se hrănesc de prin gunoaie și dorm pe stradă nesperând să mai apuce ziua de mâine?

Pe cei care au uitat vremurile „de tristă amintire” (deși această sintagmă nu știu dacă ar mai fi de actualitate în comparație cu zilele noastre, când tot ce a fost construit atunci cu sudoare și sânge a fost cărat pe apa sâmbetei de conjurații întregi de ticăloși și Bastuși trădători care vând în mod repetat tezaurul Marii Dacii), îi invit să citească „Quo Vadis Domine” scrisă de Mihai Sin, ori tomografia socială „Blestemele Nației Române” scrisă de Nicolae Grosu, Ionel Dănciuc și Vasile Gogonea.

Nu mai are nimeni frică de Dumnezeu, nu mai există bun simț, opinie civică, moralitate și valori ce au la bază munca cinstită? Unde este elita acestei țări? Doar n-or fi plecat toți să culeagă căpșunile Europei?! Unde sunt liderii de opinie cinstiți și nepătrunși de cancerul autoimun? Unde sunt oamenii de știință onești care nu și-au pierdut simțul patriotic, oamenii de litere, intelectualii de marcă a acestui neam oropsit de spoliatori, de puteri străine cu interese mârșave, ori de trădători infami? Unde este simțul civic al oamenilor simpli care doresc să își crească pruncii în siguranță, în țara în care s-au născut moșii și strămoșii lor? Unde sunt generalii armatei române ce au jurat să-și apere țara și încă se află sub jurământ chiar dacă sunt în rezervă sau retragere? Încotro să mergem Doamne pentru a trăi liniștiți? Aici pe pământ, în țara noastră, nu există un loc luminat, un loc cu verdeață, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin? Doar în ceruri la tine? Ori și acolo s-a mai schimbat câte ceva între timp?

Quo Vadis Domine? Trebuie oare să ne smerim cum ne povățuiesc preoții, să stăm umili cu piciorul secăturilor pe grumaz, să ne răstignim de dragul unor ticăloși, ca Petru care îi pune această întrebare lui Issus înainte de a intra în Roma supliciului său?

Cdor rz Paraschiv IORGU.

MESAJUL FILIALEI 1 SCMD CONSTANTA, ADRESAT REZERVISTILOR DIN TOATA TARA

LA ADUNAREA FILIALEI DIN DATA DE 17 FEBRUARIE 2018

Trezeste-te  romane !

         Pe masura ce caldura zilelor pare sa creasca, zilele devin mai lungi! Suntem incalziti de soarele cu dinti si de dusuri., in timp ce Mama Natura ne supravegheaza prin maiestatea sa. Zilele noastre sunt pline de distractie si de ras, precum si de entuziasmul copilului nostru interior.

         Daca Natura straluceste, stralucim si noi !

         Fiecare dintre noi am absorbit totul, de-a lungul anilor, astfel incat corpurile noastre pot stoca aceste resurse pretioase atat in exterior cat si in interior. Nu suntem diferiti de ceilalti deoarece experimentam la fel  tot ce este in jurul nostru....la tot pasul. Urmam aceleasi modele, aceleasi principii sociale, aceeasi cultura nationala.

         Omul tinde sa creada ca este superior, dar uitati-va la realizarile unora pana in prezent. In multe situatii, directia in care merg nu este una de care sa se mandreasca. Acum omul distruge rapid sursa existentei noastre.

         Cei care sunt la putere nu asculta, nu ne asculta. Pentru simplul motiv ca au o alta agenda. Cei care totusi asculta, ajung rapid sa vada realitatea creatiilor iluzorii. Iar pe masura ce isi schimba constiinta si concentrarea, se trezesc catre noi orizonturi. Aceasta tendinta este cea care creaza bariere de comunicare: lumea lor vis-à-vis de lumea noastra.

 Intram aproape zilnic in contact cu atat de multi decidenti. Relatiile noastre cu ei sunt pline de plangeri de tot felul: de contestatii la decizii strambe, de procese, de manifestatii de tot felul, mai mici sau mai mari, de luari de pozitii, de comparatii cu altii asemenea noua. Cateodata ne inteleg dar de cele mai multe ori tot efortul nostru devine cu adevarat pierdere de timp si energie.

         Aceasta societate disponibila, in care totusi traim zi de zi, este creatia celor care conduc si controleaza cele mai puternice companii din lume. Am urmat, fiecare dintre noi, foarte mult cuvintele liderilor. Cum?  Am girat cu votul nostru, pro sau contra. Am urmarit si ne-am mai pus speranta si in trusturile de presa, in mass media in general. Cum? Prin ratigurile de audienta. Am urmat si  ne-am acordat increderea si foarte multor alte ”institutii”, ONG-uri aparute ca ciupericile dupa ploaie, odata cu democratia pe plaiuri dambovitene. Cum? Prin aderarea la unele dintre ele si prin increderea acordata in sondajele de opunie care totusi conteaza. Toate acestea nu continua sa faca concesii, ci sa ridice retorica.

         Oamenii de valoare, ganditorii zilelor contemporane, stau in banca lor. Ei au mainile si picioarele, vocea si creatiile  suprimate direct sau indirect de sustinatorii sistemelor. De ce? Sistemele exista de milenii. Ele inca traiesc si-si inhaleaza propriile mizerii  si au uitat ce este ADEVARUL, ce inseamna VIATA REALA, cea pe care o traim noi zi de zi.

         Daca vreodata vreun sistem va iesi si va spune ADEVARUL, acesta se va prabusi imediat. Este nevoie de ani, zeci de ani si secole pentru ca adevarul sa fie spus, in speranta ca va fi uitat de descendentii muribunzi. De aceea mai exista si adevaruri nescrise.

         Generatiile au fost cumparate cu un vis, creat de sisteme, pentru a da speranta mie, tie si oricui. Doar ca sistemele au creat si un plan al ego-ului, al fricii si lacomiei. O intreaga colectie de minioni fricosi. Minioni lasi care pot fi controlati si manipulati cu ajutorul unui buton.

Sa speram ca acest lucru se schimba. Se poate. Sunt multi care au suferit in mainile egalilor lor si probabil nu vor mai tolera astfel de lucruri. Exemplu : Mircea Diaconu care spune:

“CE CAUTAM CU TOTII, CU ATATA DISPERARE?”

Dragoste? Pace? Armonie? Toate acestea sunt in puterea noastra si numai a noastra. Pentru a realiza acest status-quo, nu trebuie sa ne bazam pe un sistem sau pe cineva de afara, pe o persoana anume sau pe orice altceva in afara de NOI. Suntem toate aceste elemente. Trebuie doar sa gasim unde au fost ascunse fiecare dintre ele.

NOI ALEGEM SA FACEM SI CUM SI MAI ALES CAND !

Multi  din generatia de tineri, de copii ai nostri, sunt  treziti si pregatiti ca o noua generatie: sa iasa cu adevarat si sa actioneze. Sistemele se prabusesc treptat, iar ”institutiile” ONG-urile apuca paiele in incercarea de a-si controla, subordona propria populatie sau urmasii. Mass media ( modul de raspandire a informatiei, inclusiv Facebook, WhatssApp, Instagram, tot internetul ) este plina de propaganda si adevaruri falsificate. De ce? Si ei sunt dezinformati  sau doar pentru a mentine printr-o ”hranire nevazuta, doza zilnica de medicament”.

Nu este niciodata prea tarziu sa ne eliberam de ”lanturile” care ne retin si sa facem o schimbare. Visul meu personal, in plina iarna, este sa imi pun toata energia pentru a ne constitui intr-o mare si puternica echipa. Cu cat suntem mai multi cu atat vom fi mai creativi si mai puternici. Sa fim uniti ca fratii !  Fiecare dintre noi, cei de fata precum si cei carora le veti vorbi despre acest eveniment, avem de facut o alegere. Unii pot ramane indiferenti la tot ce ne-nconjoara si se intampla dar atunci nu vor lasa nimic in urma lor, drept mostenire. Ceilalti avem oportunitatea de a creea viata pe care o cautam cu adevarat pentru noi, copiii, parintii si bunicii nostri. Sa incepem prin a ne cunoaste, a constientiza cine suntem si mai ales ce putem face. Adevarul brut al propriei constiinte este cel mai greu de acceptat. Este nevoie de hotarare si de curaj, de transpiratie si de rabdare. Vor fi si dezamagiri si suparari… Este cea mai mare sarcina dar si obligatie pe care fiecare dintre noi o poate avea vreodata in acesta viata. Dar este cea mai plina de satisfactii.

      “TREZITI-VA !”- e cuvantul cel mai des rostit acum 100 de ani.  Sa-l reinviem !

         Si da, suntem cu totii capabili sa aducem alaturi de noi mult mai multi rezervisti si civili posesori de livret militar. De ce? Pentru ca acesta filiala a SCMD, dragii mei, este o stare de spirit si de unitate. Suntem o echipa ! O echipa pe care unii o declama. Noi o facem.

 Si suntem diferiti, suntem unicati. De ce? Pentru ca SCMD este singura organizatie de rezervisti la nivel national in care sunt barbati dar si femei. Sunt rezervisti, sau urmasi de rezervisti din toate structurile sistemului national de aparare: MApN, MAI, SRI, SIE, penitenciare. Diferiti  pentru ca acum, in aceasta sala, suntem membrii de sindicat, fosti membrii de sindicat, membrii ai altor organizatii de rezervisti, simpatizanti sau rezervisti care nu sunt membrii ai nici unei organizatii de rezervisti.

Sistemele v-au promis intotdeauna cate ceva.

Eu personal nu v-am promis niciodata nimic. Eu fac. Nu v-am promis ca veti avea castig de cauza in demersurile in justitie impotriva sistemelor. Am actionat in nume propriu si v-am indemnat sa  veti curaj si sa dati in judecata, pe cat mai multi dintre voi, atunci cand sunteti nedreptatiti. Ca sa vada sistemele ca existam. Si luptam. Ca suntem inca vii. Ca avem inca resurse sa ne opunem abuzului.

Chiar daca eu, personal, am pierdut procesul asta nu inseamna ca am pierdut razboiul. Este doar o batalie pierduta, care ma indarjeste si mai tare la  noi actiuni impotriva abuzului. Nu v-am promis beneficii materiale. Caci eu insumi nu am vreun beneficiu material din munca pe care o fac in aceasta filiala si la nivel national. Nu beneficii de doi bani ma mana in lupta. Am insa beneficii morale si sufletesti.

Am marele beneficiu sufletesc ca oriunde si oricand, va reprezint cu onoare si demnitate pe fiecare in parte si pe intregul grup. Iar despre aceasta filiala 1 SCMD Constanta, se vorbeste peste tot la nivel national numai la superlativ. Pentru ca dumneavoastra  sunteti superlativi.

Mai am un beneficiu de ordin sufletesc, care se datoreaza dumneavoastra. Ca atunci cand v-am chemat la actiune  ati raspuns cu prezenta. Indiferent de actiune: adunari informative, creative, organizari, mitinguri,  excursii. Ati raspuns prezent. Si impreuna am facut lucruri.

Acum, privind retrospectiv in anii din urma, fie ca ne place sau nu, constatam, daca suntem obiectivi, ca singurul care A FACUT, care nu a folosit oprtunitatile pentru a se cocota in parlament, care si-a pastrat verticalitatea si onoarea militara, este SCMD- ul. Asa ca dragii mei,

VA PROVOC LA CEA MAI NOBILA MUNCA PENTRU FIECARE DINTRE CEI PREZENTI, AICI, ACUM!

Sistemele nu cad de la sine. Nu cad de buna voie. Dar pot fi atentionate serios.

Nu v-ati saturat sa fiti mintiti? Sa fiti manipulati? Sa fiti amagiti cu promisiuni desarte? Sa fiti pusi mereu pe drumuri, dupa hartii si hartiute care nu se regasesc in documentele pe care le primiti ca raspunsuri de la institutii ale sistemelor? Sa fiti umiliti, denigrati non stop in mass media, dupa ce fiecare dintre voi v-ati dus contractul cu tara la bun sfarsit? Retineti: nu cu vreun sistem ci cu TARA, adica cu parintii, copiii, nepotii si bunicii vostri. Ei sunt TARA. Nu v-ati saturat sa fiti invinovatiti de sisteme ca ati dus bugetul tarii in cap? Nu v-ati saturat sa fiti vinovatii de serviciu pentru orice merge prost in tara asta?

Eu da. Si asa cum am mai afirmat cu alte ocazii, ”masa critica” de nemultumiti este in continua crestere.

Va cer implicare a fiecaruia dintre voi la nobila munca de a arata si altora  calea. De a-i indruma spre sindicat. De ce? Pentru ca este SINGURUL CARE A FACUT, FACE SI VA FACE IN CONTINUARE efortul de a fi bine si corect pentru noi si pentru tara.

Va provoc sa vorbiti cu curaj despre toate acestea ce le-ati aflat astazi, in cercurile voastre de prieteni si de cunoscuti. Civili sau rezervisti, Pentru ca in sindicat poate fi oricine e posesor de livret militar. Va provoc sa faceti ca aceasta filiala sa creasca numeric, pentru ca nu uitati. Sistemele te iau in seama doar daca si numeric insemni ceva. Va provoc ca la urmatorul miting sa nu fim doar un aurocar din  Constanta, ci 6, sau de ce nu 10 autocare...caci, intotdeauna, filiala Constanta, voi dragii mei, ATI DAT ORA EXACTA in SCMD. Chiar daca unora nu le convine acest adevar. Si trebuie sa o dati in continuare. Chiar daca unora nu le convine aceasta stare de fapt.

Va provoc pe fiecare dintre voi sa actionati acum, cand inca nu este prea tarziu pentru voi si familiile voastre, pentru tara. Tara fata de care suntem inca sub juramant de credinta, cu pretul vietii. Pentru ca nu cumva mai tarziu, copiii si nepotii vostri sa va condamne ca ati ramas in marea muta a acestei natii. Ca v-ati complacut in berici fara numar cu vecinii. In plimbat cateii prin parc, fara de numar. Ca stati la caldura, cand o viata intreaga v-ati servit tara, iar acum tara are nevoie de fiecare dintre noi. Aratati iubirea fata de nepoti si nepoate prin actiune si implicare, nu numai prin plimbarea cu caruciorul prin parcurile imbacsite de gainati ale Constantei.

VA PROVOC LA ACTIUNE PE FIECARE DINTRE VOI !

Pentru ca atunci cand masa critica se va constitui, noi sa fim acolo, pentru ca niciodata si nimeni sa nu mai indrazneasca vreodata sa se atinga de bratul inarmat al acestui neam...activ, sau in rezerva.

Cu respect

Mereu in slujba dumneavastra

Vicepresedinte responsabil zona SE in CD al SCMD

Presdedintele Filialei 1 SCMD Constanta

Cdor rz Ilie Truta